Alba Iulia, importantă localitate medievală şi modernă, a beneficiat din postura sa de oraş episcopal, apoi de capitală a Principatului Transilvaniei, de lucrări tehnice la nivelul cerinţelor unor elite cu pretenţii. Printre acestea se numără şi asigurarea apei curente în cetate. Pe lângă fântânile ce deserveau pieţele, palatele sau curţile interioare, cetatea a beneficiat în timpul principelui Gabriel Bethlen de un apeduct. Apa era folosită nu doar pentru uzul curent, ci şi pentru a alimenta frumoase fântâni arteziene.
În căutarea apei, constructorii și locuitorii unei fortificații făceau, adeseori, eforturi considerabile. Încă de pe vremea romanilor, aici a existat un interes în acest sens, fiind descoperite conducte pentru aducţiunea apei potabile din izvoarele dealurilor învecinate, dar şi fântâni săpate pentru scoaterea apei reci.
În cursul Evului Mediu şi în epoca modernă, Alba Iulia a beneficiat de mai multe fântâni amenajate în interiorul cetăţii, deservind mănăstiri, biserici, palate, garnizoane etc. Una dintre cele mai vechi fântâni, construită din piatră de râu, a fost descoperită arheologic în vecinătatea unor anexe mănăstireşti din secolul al XVI-lea cercetate în incinta Universităţii „1 Decembrie 1918”. Mai multe fântâni se aflau în curtea monetăriei din secolele XVIII-XIX, două dintre ele prevăzute cu câte o pompă de apă, iar o anexă a monetăriei de la Miceşti (Kissfalud) beneficia şi ea de un bazin de apă pentru conducte la fântâni. Unele fântâni se pot vedea şi astăzi în câteva locuri din Cetate, cum ar fi în Piaţa Custozza sau în curtea Hotelului Medieval. Cea mai frumoasă fântână cunoscută deservea Palatul Apor, fiind singura construită din blocuri de piatră frumos fasonate. Aceasta ar putea data de la începutul veacului al XVII-lea şi cu siguranţă beneficia şi de o amenajare specială, demnă de o curte nobiliară însemnată. O altă fântână, fără amenajările care o însoţeau, se conservă încă în curtea interioară a Palatului Episcopal. Din afara oraşului renumită era „Fântâna Hoţilor”, aflată la poalele dealurilor împrejmuitoare.
De o amenajare deosebită s-a bucurat şi unul dintre izvoarele oraşului, aflat la baza terasei pe care s-a ridicat cetatea, amenajat în anul 1831, aşa cum ne transmite o inscripţie în limba latină pusă în acel loc. În memoria colectivă un alt izvor a devenit renumit, purtând numele de „Izvorul Împăratului”, din momentul în care se spune că din apa sa rece ar fi băut însuşi împăratul Iosif al II-lea în periplul său transilvănean.
Nu doar fântânile şi izvoarele formau sursa de apă curentă, necesarul fiind asigurat prin captarea unor izvoare. Astfel, una dintre realizările îndrăzneţe ale epocii aflate sub domnia principelui Gabriel Bethlen (1613-1629) a fost sistemul care a alimentat cu apă Palatul Princiar, primul de acest fel cunoscut în regiune. Confortul unei curţi cu pretenţii, probabil apropiată celor ale monarhilor vest-europeni, nu putea fi împlinit fără prezenţa unei surse de apă permanentă. Împrejurarea face ca şi asupra constructorului să ne edificăm, datorită cronicarului Georg Kraus, care amintind prezenţa unor italieni la curtea principelui Gabriel Bethlen, povesteşte soarta unuia dintre aceştia, Ioan Fontanicy veneţianul, care „fugise şi scăpase şi el în acelaşi an din Transilvania, fiindcă fusese prost plătit pentru lucrările de apă făcute la Alba Iulia, care a fost un lucru bun”. Anii evenimentelor sunt 1619-1620. Apeductul era construit după sistemul roman, din tuburi ceramice izolate cu mortar, bine protejate în pământ. Sursa apei se afla la poalele Dealului Mamut, la „Fântâna Hoţilor”. De aici traseul apeductului cotea, ajungând deasupra „Podeiului” (unde a fost văzut de arheologul A. Cserni), ca apoi să se îndrepte către cetate. Dincolo de zidurile acesteia, conducta ajungea la Palatul Principilor, inclusiv la etaj, pentru a alimenta fântânile arteziene. Deşi traversa oraşul vechi, casele sale nu beneficiau de apeduct, ci doar cetatea.
Cronicarul J. Szalárdi ne relatează următoarele, privitor la realizarea lui Bethlen: „... din munţii dinspre apus prin vii a introdus prin ţevi aşezate sub pământ o apă de izvor abundentă şi excelentă, care în primul rând se varsă în curtea bucătăriei, în faţa turnurilor deschise, iar de aici ducând-o pe lângă biserică în piaţa interioară a oraşului, iar din această piaţă se varsă apoi în faţa porţii de jos care ducea în curtea grajdurilor princiare nu departe de partea din spate a bătrânei biserici”. La scurt timp, realitatea se pare că s-a schimbat, probabil după marea invazie turco-tătară din anul 1661, întrucât un alt cronicar, Wolfgang Bethlen afirmă că: „Cetatea nu are altceva decât puţuri de apă […]; a existat o oarecare fântână în Dealul Viilor cu izvor subteran din care principii au adus apă la palat prin tuburi, dar din cauza timpului numai urmele ei se mai pot vedea”. Un alt apeduct a fost construit de către austrieci, pentru noua cetate de tip Vauban, fiind amintit în anul 1736: „... la mijlocul cetăţii se află o fântână ţâşnitoare din piatră la care apa este adusă din dealul dinspre apus printr-un apeduct de 2300 stânjeni, construit de actualul conducător al fortificaţiilor loco-colonelul von Weiss”.
Din relatările cronicarilor rezultă faptul că cetatea era înzestrată şi cu frumoase fântâni arteziene, primele fiind realizate de principele Bethlen pentru Palatul Princiar, descrise de cronicarul turc Evlia Celebi, participant activ la dezastrul oraşului din anul 1661: „În diferitele încăperi joase şi cu etaj se găseau bazine, rezervoare cu apă şi şipote, din care ţâşneşte apă curată, încât îl împodobeau astfel diferite feluri de lucrări de artă”.
Astăzi cu greu ne putem închipui aspectul acestor fântâni arteziene, mai cu seamă că din ele s-a păstrat cel mult ghizdul, atât de comun. Arheologic, una dintre aceste fântâni se bănuieşte că ar fi existat pe latura de nord a Palatului Episcopal. Multe informaţii, din păcate, ne lipsesc astăzi. Elemente sculpturale, colonade, guri de scurgere, feronerie, inscripţii, le putem doar enumera şi, eventual, căuta analogiile în fântânile europene contemporane. Cu certitudine, cele care deserveau Palatul Princiar şi Palatul Apor trebuie să fi avut eleganţa de care s-au bucurat şi clădirile în interiorul sau în curtea cărora au fost amenajate de meşteri pricepuţi ai vremii. (C.I.P.)
