Învăluită în mister şi controverse confesionale, cu mize politice şi etnice, Unirea Bisericii românilor ardeleni cu Biserica Romei, hotărâtă la Alba Iulia, a rămas unul dintre fenomenele fundamentale ale istoriei Transilvaniei. Mult discutată, adulată sau contestată, decizia clerului român întrunit la Alba Iulia, în trei sinoade reprezentative în perioada 1697-1700, a marcat definitiv destinul politic, cultural şi confesional al românilor ardeleni.
În toamna anului 1700 cetatea Alba Iulia era în sărbătoare. După relatările din epocă ale contelui Nicolae Bethlen, în septembrie 1700, Atanasie Anghel, cu sprijinul tezaurarului Ştefan Apor, a organizat la Alba Iulia, se pare chiar în casa baronului Apor, sinodul general, care a perfectat Unirea Bisericii românilor din Transilvania cu Biserica Romei. Ştim că la terminarea lucrărilor sinodului, într-o atmosferă de fast, „îmbrăcat în haină preoţească aurită şi în mitră”, episcopul, aşezat în caleașca tezaurarului şi însoţit de 1200 de preoţi români, a străbătut Cetatea, de la Casa Apor până la biserica românească, care se afla în proximitatea reşedinţei guvernatorului. Aici, în pofida protestelor unor ortodocşi veniţi din zona Braşovului, aflaţi în faţa bisericii, care, de teama trecerii la ritul latin, militau pentru păstrarea ritului vechi, oriental, Atanasie Anghel a fost instalat episcop.
Solemnitatea procesiunii era dată şi de participarea nobilimi catolice din Transilvania, în rândurile căreia se distingea contele Seau [?], care însoţea cortegiul în caleaşca sa. De asemenea, erau prezenţi în convoi călugări iezuiţi, contele Sámuel Bethlen (1663-1708) şi chiar câţiva nobili calvini convinşi de guvernatorul Gheorghe Bánffy (1660-1708), care, deşi se afla în oraş, nu a participat la eveniment. Procesiunea s-a terminat la poarta Sfântul Mihail.
Cum a luat naștere acest eveniment?
Episcopul ortodox Teofil Seremi a prezidat sinodul diecezan de la Alba Iulia, care, încă din februarie 1697, a negociat Unirea religioasă a românilor cu Biserica Romei în termenii stabiliţi împreună cu iezuiţii. Declaraţia de Unire, din 21 martie 1697, semnată de episcopul Teofil, împreună cu 11 protopopi şi cu un preot, constituie indiciul perfectării Unirii în parametrii conciliului florentin (1438) prin acceptarea așa ziselor puncte florentine (primatul papal, Filioque, Purgatoriul, azima). Ulterior, în cadrul sinodului din octombrie 1698, desfăşurat la Alba Iulia, s-a făcut al doilea pas în desăvârşirea Unirii, prin semnarea Actului de ratificare a Unirii, din 7 octombrie 1698, de către cei 38 de preoţi şi protopopi împreună cu episcopul Atanasie Anghel, succesorul lui Teofil. Doi ani mai târziu era convocat, de acelaşi episcop Atanasie, sinodul din 5 septembrie 1700. Tot la Alba Iulia au fost chemaţi toţi protopopii, câte doi preoţi şi trei mireni delegaţi din toată dieceza, care au adoptat o declaraţie semnată de 54 de protopopi, în numele clerului şi poporului. În Declaraţie, ei specificau că primesc Unirea, precum şi cele patru puncte florentine în numele Bisericii întregi şi al naţiunii valahe. Îşi rezervau dreptul de a păstra ritul şi disciplina Bisericii Răsăritene, exceptând doar ceea ce venea în contrazicere cu dogma ortodoxă şi cu cea catolică, precum şi cu morala.
Aşadar, în şedinţele sale reprezentative din 1697, 1698 şi 1700 sinodul, cea mai importantă şi reprezentativă instituţie a Bisericii româneşti, a decis Unirea Bisericii Răsăritene din Transilvania cu Biserica Romei şi l-a însărcinat pe episcopul Atanasie Anghel să plece la Viena pentru a obţine recunoaşterea noii realităţi din partea autorităţilor statale. Dar, raportarea românilor la Unirea cu Biserica Catolică a avut de suferit datorită intervenției decisive a cardinalului Leopold von Kollonich, de la Esztergom. Prin reversalul din 7 aprilie 1701, impus episcopului român, Kollonich l-a constrâns pe Atanasie Anghel să accepte numirea unui teolog iezuit, în persoana părintelui Francisc Szunyog, care să-l secondeze la conducerea Bisericii. Tot atunci i s-a mai cerut episcopului Atanasie să nu mai recunoască autoritatea jurisdicţională a mitropolitului de Bucureşti. Episcopul unit din Transilvania intra astfel în subordinea mitropolitului de Esztergom. Voinţa lui Kollonich s-a impus şi în reglementarea făcută de vienezi, în aşa numita A Doua Diplomă a Unirii, din 19 martie 1701.
Din cauza acestor abateri de la hotărârile sinoadelor (1697, 1698 și 1700), modificări asumate de Roma și acceptate de Curtea imperială vieneză, cei care au protestat de la început împotriva Unirii au câștigat tot mai mulți aderenți. Astfel, după o perioadă de convulsii confesionale între românii neuniți și cei uniți, viața bisericească a românilor ardeleni s-a organizat treptat în două înstituții: Biserica Ortodoxă (Neunită) - cu sediul la Rășinari și apoi la Sibiu, din 1761, - și Biserica Unită (Greco-Catolică), cu reședința la Făgăraș și ulterior la Blaj, din 1738.
În pofida acestei sciziuni, datorită Unirii religioase s-au restabilit legăturile culturale între românii ardeleni şi Occident, în special cu Roma şi Viena și li s-au deschis uniților porțile scolilor apusene. Efectele Unirii au permis emanciparea culturală, ulterior socială și politică a românilor din Transilvania.
Dosarul unirii religioase a românilor ardeleni cu Biserica Romei (1697-1701) se păstrează la Arhiva Arhiepiscopiei Catolice Alba Iulia. El conţine zece din cele mai importante documente ale Unirii şi două fragmente. Fondul documentar, probabil conceput în perioada asaltului misionar al episcopului greco-catolic Grigorie Maior (1715-1785), în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, a fost păstrat sub forma unor copii, nu ne îndoim şi prin grija episcopului romano-catolic Ignatius Batthyáni (1741-1798). (L.S.)
