Apariţia naţionalismului italian la începutul secolului XIX, concretizat prin constituirea a ceea ce italienii numesc Risorgimento (reînviere, renaştere), a dus în martie 1861 la crearea regatului Italiei, care cuprindea aproape toată peninsula, cu excepţia Veneţiei, rămasă sub stăpânire habsburgică, precum şi a Romei şi a zonei din jurul său, aflate sub controlul papei şi sub autoritate franceză. Ocupaţia austriacă din Veneţia şi prezenţa militarilor francezi la Roma aminteau însă într-un mod neplăcut italienilor că unificarea nu era completă, astfel că, în 1866, pe fondul creşterii tensiunilor dintre Prusia şi Imperiul Habsburgic, Italia a încheiat un tratat secret cu statul prusac, prin care se obliga să deschidă un front sudic împotriva trupelor imperiale, în cazul în care ar fi izbucnit un conflict austro-prusac. În eventualitatea unei victorii, implicarea italiană în conflict urma să fie răsplătită cu dobândirea Veneţiei.

Conflictul, cunoscut în Prusia ca Războiul de Şapte Săptămâni şi în Italia ca al Treilea Război de Independenţă, a început în iunie 1866, atunci când prusacii şi italienii au declarat război austriecilor. Pe frontul de sud, trupele habsburgice, comandate de arhiducele Albrecht, deşi erau în inferioritate numerică, profitând de lipsa de organizare existentă în rândurile celor peste 120 000 de militari italieni, de demoralizarea acestora şi de incompetenta lor conducere, au obţinut o importantă victorie la Custozza, la 24 iunie 1866. Cu toate acestea, la Königgrätz, în primele zile ale lunii iulie, în ceea ce până atunci fusese cea mai mare bătălie a istoriei moderne, în care au fost implicaţi aproximativ jumătate de milion de luptători, Prusia a câştigat o confruntare decisivă cu Imperiul Habsburgic. Pacea, încheiată la Praga, la 23 august, a consfinţit eliminarea oricărei influenţe austriece asupra Confederaţiei Germane şi, totodată, a avut ca urmare alipirea Veneţiei la Italia.

Întrucât, în anul 1866, Transilvania era o provincie care aparţinea Imperiului Habsburgic, la bătălia de la Custozza a participat şi Regimentul 50 Infanterie din Alba Iulia, format în mare parte din români şi maghiari, dar comandat de ofiţeri austrieci. În 1906, atunci când s-au împlinit 40 de ani de la victoria trupelor habsburgice în nordul Italiei, cu sprijinul financiar al garnizoanei albaiuliene a fost dezvelit un monument dedicat celor căzuţi în bătălia din Lombardia. Situat în ceea ce atunci se numea Parcul Cetăţii sau Parcul Armatei, astăzi Piaţa Cetăţii, monumentul dedicat memoriei celor morţi în 1866 este ridicat pe un stereobat, are formă de obelisc, iar pe plăcile comemorative, amplasate la bază, pe cele patru laturi, sunt inscripţionate numele ofiţerilor şi soldaţilor în limbile germană, maghiară şi română. A fost sculptat în piatră de elevii şi profesorii Şcolii de Arte şi Meserii din Zlatna, are o înălţime de 4 metri, iar în vârf are un glob metalic înaripat.

Împrejmuit cu două rânduri de lanţuri masive, în care sunt intercalate ghiulele de tun, monumentul a fost în mare parte neglijat după unirea Transilvaniei cu România, de la 1 decembrie 1918, ajungând să fie într-o stare deplorabilă în primii ani ai secolului XXI. Percepţia greşită conform căreia această operă arhitectonică ar aparţine unei perioade de tristă amintire, în care românii ardeleni depindeau de Viena, a făcut ca multă vreme să nu-i fie acordată nicio atenţie, fiind lăsată în mod intenţionat de autorităţile locale să se degradeze încet, dar sigur. Recent, odată cu realizarea lucrărilor de punere în valoare a Cetăţii de tip Vauban, monumentul Custozza a beneficiat de executarea unor lucrări de restaurare care l-au adus în mare parte la forma iniţială. (S.A)