Comunitatea românească de la Alba Iulia a avut constant o pondere importantă în cadrul populaţiei oraşului. Trăind iniţial în cartierele mărginaşe, elementul românesc a devenit treptat tot mai prezent şi mai influent în viaţa urbei. O evoluţie similară se poate constata şi din punct de vedere demografic, locuitorii români ai oraşului devenind majoritari la scurt timp după unirea Transilvaniei cu România.
Până la începutul epocii moderne, structura etnică a populaţiei oraşului Alba Iulia o reflecta, în linii mari, pe cea a Transilvaniei, aici trăind un adevărat mozaic de etnii. Din nefericire, menţiunile documentare datând din Evul Mediu şi din perioada principatului, care fac referire la locuitorii urbei, sunt destul de puţine. Din ele rezultă totuşi un aspect pitoresc şi anume că populaţia oraşului era un amestec pestriţ de etnii. În afară de unguri, germani, români, ţigani, secui şi saşi, aici trăiau italieni, sârbi, croaţi, slovaci, armeni şi polonezi.
Românii transilvăneni locuiau cu precădere în mediul rural, atât în perioada medievală, cât şi în cea modernă, dar îi întâlnim frecvent şi la periferia oraşelor mai importante unde, de obicei, existau grădini de mari dimensiuni, adevărate ferme, numite măierii, în care li se permitea să trăiască, având însă obligaţia de a presta proprietarilor un număr de zile de muncă. În timp, măieriile s-au transformat în suburbii ale oraşelor, devenind, în cele din urmă, cartiere ale acestora.
Şi la Alba Iulia lucrurile au stat într-o oarecare măsură la fel. Oraşul exterior, dezvoltat în jurul cetăţii, a avut două suburbii în care locuiau românii. Este vorba de cea numită Maieri, atestată documentar în anul 1600, ce se întindea în părţile de sud şi sud-est, unde se afla complexul Mitropoliei Ortodoxe, şi de „cartierul” Lipova, situat în zona de nord, menţionat în documente în 1602.
După cum este amintit mai sus, informaţiile referitoare la oraşul exterior sunt foarte sărace, cele mai multe dintre ele provenind dintr-o conscripţie din anul 1673 şi din planul arhitectului italian Giovanni Morando Visconti, din 1711. Cum aceste izvoare nu fac referire la etnia locuitorilor, o estimare a numărului românilor din cele două suburbii este aproape imposibilă.
La începutul secolului al XVIII-lea, la scurt timp de la intrarea Transilvaniei în Imperiul Austriac, viaţa locuitorilor oraşului Alba Iulia s-a schimbat radical, odată cu construirea noii fortificaţii de tip Vauban pe locul celei vechi, ce a făcut necesară mutarea locuirii pe un alt amplasament, situat mai la est.
În noua aşezare, românilor le-au fost rezervate cartierul Lipoveni, situat în partea de nord şi suburbiile Heiuş şi Maieri, ce se aflau în partea centrală şi, respectiv, de sud a localităţii. Dacă românii din Lipoveni erau în general meşteşugari - pielari şi zidari - cei mai mulţi dintre ei luând parte la lucrările de edificare a cetăţii, o parte a locuitorilor din Heiuş erau transportatori şi constructori de plute, ce lucrau în zona portului din Partoş. Tot aici, dar şi în suburbia Maieri, locuiau şi iobagi, motiv pentru care aceste suburbii nu făceau parte din oraşul privilegiat.
La scurt timp de la mutarea populaţiei, între 1713 şi 1715, în suburbia Maieri a fost ridicată biserica „Sf. Treime”, prima de pe arealul noii aşezări. Aceasta se dorea a fi o continuatoare a fostei mitropolii ortodoxe, al cărei ansamblu de clădiri a fost demolat. Cea de-a doua a fost biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, din cartierul Lipoveni, a cărei construcţie s-a încheiat până în anul 1720.
Din această perioadă dispunem de informaţii mai multe şi mai precise referitoare la românii din Alba Iulia. În 1733 aici trăiau 363 de familii de români, adică puţin peste 1800 de suflete, dintre care 975 locuiau în cartierul Lipoveni.
Frământările din perioada 1759-1761, generate de mişcarea lui Sofronie, au cuprins şi suburbiile oraşului Alba Iulia. Cele două biserici româneşti au fost revendicate atât de greco-catolici, cât şi de ortodocşi, iar în cele din urmă, ambele au fost atribuite uniţilor. Cererea ortodocşilor a fost justificată, dacă avem în vedere numărul mare al acestora. Potrivit conscripţiei din 1760-1762, 298 de familii s-au întors la ortodoxie, în timp ce 21 au rămas greco-catolice.
Confesiunea ortodoxă a avut statutul de religie tolerată, situaţie care s-a perpetuat până în anul 1781, când împăratul Iosif al II-lea a emis aşa-numitul Edict de toleranţă, prin care credincioşilor li se permitea, între altele, practicarea liberă şi fără îngrădiri a credinţei. La scurt timp după promulgare, românii ortodocşi şi-au construit biserici, în 1784 fiind ridicată cea din Lipoveni, iar în 1795 cea din Maieri.
În privinţa educaţiei, izvoarele atestă că prima şcoală românească din Alba Iulia a fost întemeiată în anul 1754 şi funcţiona pe lângă mănăstirea greco-catolică din Maieri. Trei decenii mai târziu, a mai fost amintită una în cartierul Lipoveni, dar despre învăţământul confesional ortodox, informaţiile sunt mai sărace. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, numărul şcolilor româneşti a crescut la patru.
Şi în veacul al XIX-lea, populaţia românească din Alba Iulia a avut un spor constant. Dacă în anul 1869 număra 3221 de locuitori (1492 ortodocşi şi 1729 greco-catolici), cu o pondere de 40,49% din totalul de 7955, în 1910 a ajuns la 5170, reprezentând 44,5% din 11616, cât avea oraşul.
După unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918, situaţia comunităţii româneşti de la Alba Iulia s-a schimbat radical. De atunci elementul românesc a devenit tot mai prezent în oraş atât prin personalul din administraţie, cât şi prin instituţiile nou-create sau prin edificiile publice construite. Deja, în preajma Unirii, oraşul avea un primar român, în persoana lui Camil Velican, în 1919 s-a inaugurat liceul de stat „Mihai Viteazul”, în 1921 s-a înfiinţat Episcopia Armatei, iar în 1921-1922 s-a construit Catedrala Încoronării.
Din punct de vedere demografic, situaţia a evoluat în aceeaşi direcţie. În 1920, comunitatea românească număra 5228 de persoane, reprezentând 54,20% dintr-un total de 9645, iar până în 1941 cifra s-a dublat, ajungând la 11380, adică 73,47% din cei 15489 de locuitori pe care-i avea oraşul.
După instaurarea regimului comunist, în contextul industrializării forţate a zonei, s-au construit noi cartiere de blocuri destinate clasei muncitoare, iar populaţia oraşului a crescut spectaculos, în anul 1977 ajungând la 41199, dintre care 37644 (91,37%) erau români. Aceeaşi structură demografică s-a menţinut şi după 1989, iar, în prezent, oraşul Alba Iulia are o populaţie de 63536 locuitori, dintre care 55926 (87,62%) sunt români, potrivit recensământului din 2011. (C.A.)
