Istoria palatului este strâns legată de cea a Episcopiei Romano-Catolice şi a catedralei, iar începuturile sale sunt dificil de desluşit în cadrul unui ansamblu ce a evoluat şi s-a transformat constant. Tradiţia a reţinut anul 1009 ca moment al înfiinţării Episcopiei Transilvaniei, dar primul episcop, pe nume Simion, este amintit în documentele destul de rare din acea perioadă, abia în 1111. Ansamblul reşedinţei episcopale s-a edificat în paralel cu construcţia catedralei, pe un amplasament situat în colţul de sud-vest al vechiului castru roman, folosit ca fortificaţie şi în perioada medievală. Au fost necesare secole de transformări şi extinderi pentru a se ajunge la înfăţişarea pe care o are în prezent.

Pentru perioada de început se pot face doar presupuneri şi, probabil, ansamblul cuprindea, pe lângă vechile turnuri ale castrului roman, reamenajate, şi un donjon (turn-locuinţă), ca reşedinţă a episcopului. Din secolul al XIII-lea datează şi primele menţiuni documentare ce amintesc de existenţa unui palat episcopal aici. Prima este o cronică ce îl are ca autor pe Rogerius care relata, din postura de martor ocular, dezastrul lăsat în urma lor de tătari în 1242. El aminteşte aici biserici şi palate, distruse de tătari, între care s-a aflat, cel mai probabil, şi reşedinţa episcopală. Câteva decenii mai târziu, în 1277, ansamblul a fost incendiat de saşii din zona Sebeşului, nemulţumiţi de modul în care erau colectate taxele, iar în 1287 este amintită existenţa unui pasaj, prin care episcopul ajungea din palat direct în catedrală. Tot acum, este pomenită şi o capelă, ca parte a ansamblului, neidentificată până în prezent.

În secolele XIV şi XV palatul a fost amplificat, devenind un ansamblu de clădiri, ridicate unele lângă altele, atât pe latura de nord, cât şi pe cele de sud şi vest, de-a lungul zidurilor cetăţii. Aici, la interior, s-au conservat şi fragmente din zidul castrului roman. În 1492 a fost amintită din nou capela.

Întreaga construcţie a suferit transformări importante în primele decenii ale secolului al XVI-lea, când în Transilvania încep să se facă simţite influenţele Renaşterii. Acestea au găsit un teren fertil în primul rând la curţile episcopale, iar cea de la Alba Iulia nu putea face excepţie. Cei mai mulţi dintre episcopii de aici erau persoane educate, cu studii la importante universităţi europene, iar unii dintre ei, prin acţiunile şi opţiunile asumate, şi-au pus amprenta atât asupra evoluţiei oraşului, cât şi a diecezei. Este cazul lui Ladislau Geréb de Vingard (1475-1501), de numele căruia se leagă pătrunderea la Alba Iulia şi în Transilvania a gustului pentru Renaştere. Lucrări importante de refacere a palatului au fost iniţiate de acesta şi au continuat şi în perioada păstoririi episcopului Francisc Várday (1513-1524), după cum o dovedeşte o inscripţie, dispărută în secolul la XIX-lea, dar al cărei conţinut îl cunoaştem.

În această perioadă, palatul a fost înzestrat cu etaj şi întregul ansamblu a dobândit un caracter unitar. S-au executat noi goluri de uşi şi ferestre, cu ancadramente dreptunghiulare din piatră, după moda Renaşterii. Parterul era rezervat spaţiilor şi activităţilor gospodăreşti, iar la etaj erau situate apartamentul episcopului, camerele pentru oaspeţii de rang înalt şi săli de festivităţi.

Dintr-un inventar al palatului, realizat în 1521, se poate contura o imagine de ansamblu a vieţii cotidiene la curtea episcopală, la începutul secolului al XVI-lea. Este consemnată existenţa unei biblioteci, ce se pare că aparţinea episcopului. În apartamentul său existau un pat italian, cu baldachin verde, diverse alte piese de mobilier, o oglindă, un candelabru de fildeş, un felinar de sticlă, un ceas şi tablouri. Vara, episcopul făcea faţă căldurii toride răcorindu-se cu un evantai, iar iarna, aşternuturile îi deveneau mai confortabile cu ajutorul unui încălzitor de pat. Episcopul ajungea în catedrală printr-un pasaj din lemn ce unea la etaj cele două clădiri. Acesta a fost refăcut la începutul secolului al XVI-lea şi a fost reparat din nou în perioada lui Paul Bornemissza (1553-1556).

În anul 1542, după moartea episcopului Ioan Statileo (1528-1542), dieta Transilvaniei a hotărât ca palatul episcopal să devină reşedinţa reginei Isabela (1519-1559) şi a fiului ei Ioan Sigismund, principe al Transilvaniei. În anul 1556 Episcopia Romano-Catolică de Alba Iulia a fost desfiinţată, iar palatul a devenit reşedinţă a principilor, până în 1699, când Transilvania a intrat în componența Imperiului Austriac.

În anul 1715, fostul palat episcopal s-a întors în proprietatea Episcopiei Romano-Catolice, iar pe parcursul secolelor XVIII şi XIX a suferit ample lucrări de reparaţii şi refacere. Au fost vizate, în special, laturile de sud şi de est, cea din urmă fiind complet înlocuită de o anexă ridicată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

În prezent, ansamblul palatului episcopal se prezintă sub forma unui careu închis în jurul unei frumoase curţi interioare. Lucrările recente de restaurare au pus în evidenţă numeroase ancadramente de uşi şi ferestre, precum şi urmele unui portic, toate datând din epoca Renaşterii. Pe faţada de sud a aripii nordice, la etaj, se află un ceas solar, iar în apropierea porticului s-a conservat o fântână datând din perioada medievală. (C.A.)