În 25 iulie 1898 începea demolarea bisericii Báthory sau a iezuiților, dispărând astfel un monument gotic din secolul al XIV-lea. Câteva fotografii de la sfârșitul secolului al XIX-lea, printre care și unele făcute de Adalbert Cserni, ne permit să cunoaștem acest monument dispărut. Schimbarea denumirilor edificiului a făcut ca să se șteargă amintirea primilor posesori ai bisericii. Astăzi știm că ea a aparținut de fapt ordinului eremiților augustinieni, a căror existență la Alba Iulia datează de dinainte de anul 1295.

Ordinul a apărut în anul 1243, în cadrul mișcărilor din secolul al XIII-lea care urmăreau aducerea idealurilor de viață monastică în mediul urban, unde călugării făceau misiune apostolică. Apariția ordinelor cerșetoare, la început cel franciscan și dominican, a fost o reacție față de pericolul dizolvării Bisericii Romano-Catolice sub amenințarea ereziilor. Grupuri de eremiți se aflau în mai multe regiuni din Italia, Elveția, Franța și Anglia. În 1243, papa Inocențiu al IV-lea confirma cererea de organizare a ordinului prin emiterea unei bule ce-i hărăzea adoptarea regulii și a felului de viață ale Sfântului Augustin. După 1256, odată cu unificarea diferitelor comunități care urmau regula Sfântului Augustin, eforturile ordinului au fost canalizate înspre predicare și îngrijire pastorală în mediile urbane ale Europei aflate în plină dezvoltare. Din 1262 datează o diplomă emisă de papa Urban al IV-lea de extindere a privilegiilor augustinienilor eremiți din regatul Ungariei.

Apariția casei și a bisericii eremiților augustinieni la Alba Iulia coincide cu o perioadă de prosperitate și progrese semnificative obținute de ordin prin colaborarea strânsă între papalitate și priorul general al ordinului, Aegidius din Roma, între anii 1292-1295. Acesta a fost un teolog excepțional. Din anul 1287, scrierile sale teologice erau obligatorii în toate școlile augustiniene. Potrivit scrisorii pe care a trimis-o imediat după alegerea sa în anul 1292, pe lângă obligațiile privind respectarea regulilor și disciplinei vieții conventuale, exista și aceea de a înființa școli. Cele de gramatică erau obligatorii. Putem presupune funcționarea la Alba Iulia a unei școli, deși aceasta nu a fost confirmată de izvoare. Priorii provinciali erau sfătuiți să înființeze și școli de teologie. În 1303, papa Bonifaciu acorda ordinului eremiților augustinieni privilegiile predicării, spovedaniei, iertării păcatelor, stabilirii penitențelor și al îngropării credincioșilor în propriile cimitire, punându-i astfel pe picior de egalitate cu celelalte două ordine cerșetoare concurente (ordinul franciscan și dominican). Ordinul a primit sprijinul papal deoarece pontiful aprecia numărul important de preoți învățați și predicatori care erau de folos Bisericii prin modelul de viață elevat și cunoștințele lor.

Despre activitățile augustinienilor din Alba Iulia au supraviețuit numai câteva știri indirecte. În 1295, Ștefan, priorul eremiților din casa de Alba Iulia, împreună cu Andrei, lectorul, au fost martori la donarea de către un anume Zerias a unei treimi din moșia Beldiu către episcopul Petru al Transilvaniei. Priorul conventului ordinului fraților eremiți din Alba Iulia ai Sfântului Augustin emitea împreună cu arhiepiscopul de Calocea, episcopul Transilvaniei, cel al Bosniei și cu Geraldus, priorul conventului dominicanilor din Alba Iulia, o copie autentică a privilegiului de scutire a 60 de gospodării românești de pe domeniul capitlului din Alba Iulia, din Filești și Aiud, de dijme și cincizecime. Între 1296-1300, din nou conventul fraților eremiți din casa din Alba Iulia, alături de capitlul catedral și de conventul dominican de aici emiteau copii autentice ale privilegiilor coloniștilor din Ighiu și Cricău. În 13 iulie 1300, episcopul Petru al Transilvaniei, înregistra donația pioasă făcută de Elisabeta, văduva lui Herbord din Vințu de Jos, care ceda moșia Oarda capitlului din Alba Iulia în schimbul unei sume de 50 de mărci de argint. În acest act se pomenește acordarea unei sume de zece mărci de argint pentru biserica cu hramul Sf. Ștefan, întâiul mucenic (decem fratribus heremitanis Sancti Augustini de conventu Albensis ad opus ecclesie beati Stephani protomartyris). Astfel, avem nu numai un reper cronologic al începutului, dar cunoaștem și hramul bisericii augustinienilor.

Cu excepția donației pioase a nobilei Elisabeta, celelalte date atestă tot activitatea eremiților augustinieni ca instituție emitentă de acte. Tot din 1300 datează un act dat de priorul Ștefan și de lectorul Solomon. Din 2 decembrie 1308 datează o copie autentificată emisă de conventul eremiților augustinieni, anume de priorul Ștefan și de lectorul Petru pentru capitlul din Alba Iulia. Din anul 1311, datează o altă referire la priorul Paul al fraților eremiți. În 1328, în actul de împăcare între preoții din decanatul Sebeș și capitlul din Alba Iulia, a fost indicat ca loc de întâlnire a părților fie la dominicani, fie la conventul fraților augustinieni ai fericitului Ștefan. Totodată se arată că diploma de împăcare urma să fie sigilată cu pecețile celor două conventuri, dar neavând suficientă tărie pecețile respective, să se ceară scrisori de la episcopii din regat. Reforma locurilor de adeverire de la mijlocul secolului al XIV-lea a limitat numărul instituțiilor autorizate să emită acte autentice, iar sub incidența ei a căzut și conventul eremiților din Alba Iulia. Aceasta poate fi o explicație a scăderii drastice a numărului izvoarelor referitoare la ei. Întrucât arhiva și biblioteca conventului au dispărut, informațiile referitoare la augustinienii eremiți din Alba Iulia reflectă numai rolul lor ca loc de adeverire, și nu principala lor funcție, și anume aceea de a face educație teologică și misiune creștină.

Pentru multă vreme biserica a fost atribuită de autorii moderni și contemporani ordinului dominican. Sursa confuziilor între conventul și biserica dominicanilor și cea a eremiților augustinieni apare în anul 1580, când iezuitul Francisc Leleszi afirma că ordinul său primise biserica mare și frumoasă a bernardinilor de la Ștefan Báthory, pentru ca după un an să descrie starea precară a clădirilor primite de la dominicani. Mai multe surse din anii 1580-1583 indicau faptul că biserica și conventul predate iezuiților aparținuseră dominicanilor. Transferul bisericii și a claustrului legat de ea de la ordinul eremiților augustinieni la ordinul dominican s-a petrecut în anul 1553. Dominicanii l-au ocupat până la dieta de la Cluj, din anul 1556. Nu se cunoaște însă nici data și nici motivul plecării augustinienilor din Alba Iulia.

Ca dată a ridicării bisericii, analizele istoricilor de artă indică a doua jumătate a secolului al XIV-lea. A fost o biserică sală, cu cor poligonal. Corul avea înălțimea egală cu cea a navei. Ambele erau susținute de contraforturi numeroase, mai scunde și mai masive pentru navă, mai lungi și mai zvelte pentru absidă. Biserica și absida au avut inițial ferestre înalte, dar care au fost obturate într-o fază mai târzie fiind înlocuite cu ferestre dreptunghiulare. Pe fațada de vest se afla un portal central decorat. În partea sa superioară, deasupra portalului, se remarcă rozasa decorată cu mulură cu trilob central. Pe latura de nord, așa cum se observă din fotografii, au fost ridicate construcții târzii, după ce un claustru adosat pe partea de nord, vizibil pe planurile lui Massimiliano Milanesi din 1587, au fost demolate. Într-o fotografie care surprinde absida altarului dinspre răsărit se mai poate identifica o fereastră cu deschidere romanică, ce a aparținut probabil vechiului claustru al mănăstirii augustiniene.

Ansamblul alcătuit din biserică și claustrul de pe latura de nord au fost transferate între 1580-1588 ordinului iezuit, invitat în Transilvania de Ștefan sau Cristofor Báthory. Deși iezuiții locuiau în casa prepozitului, aflată în zona palatului princiar, în rapoartele lor semnalau starea de ruină în care se afla biserica Sf. Ștefan și claustrul la momentul donației. Câteva rapoarte mai târzii remarcă reparațiile efectuate cu ajutorul sumelor acordate de principi. În această biserică se țineau slujbele pentru credincioșii romano-catolici din Alba Iulia, al căror număr crescuse la 300-400.

Din anul 1588, iezuiții au construit o altă biserică, cu hramul Sf. Mihail, amplasată la apus de zidul de incintă al cetății. Ei au fost expulzați din Alba Iulia după aproape două decenii, reîntorcându-se în cetate numai după ce Transilvania a ajuns sub stăpânire habsburgică. Între anii 1715-1718, reședința iezuiților a fost reparată și restaurată concomitent cu lucrările de construcție a cetății Vauban. În anul 1776, desființarea ordinelor călugărești în Imperiul Habsburgic a făcut ca biserica să fie din nou părăsită de iezuiți, iar clădirile lor au fost transferate seminarului teologic până în anul 1783. La 14 iunie 1783, fosta biserică a augustinienilor eremiți era transformată într-un simplu depozit, fiind dată în folosința armatei. În anul 1891, a fost din nou trecută din patrimoniul armatei în cel al Bisericii Romano-Catolice, care, în 1898, a decis demolarea ei pentru a face loc gimnaziului superior romano-catolic. (C.P.G.)