Un profil bine definit în viaţa culturală a oraşului Alba Iulia în prima jumătate a veacului al XVII-lea îl avea şcoala superioară a principelui Gabriel Bethlen, înfiinţată în anul 1622. A fost o şcoală de tip umanist, comparabilă cu Academia lui Vasile Lupu, întemeiată la Iaşi în 1640 şi cu Academia de la „Sf. Sava”, înfiinţată de Constantin Brâncoveanu, la Bucureşti în 1694. În ambiţiile sale de protector al culturii şi al artelor frumoase, principele Bethlen voia să transforme Alba Iulia într-un „Heidelberg al estului”. Aceasta a fost a doua şcoală de rang universitar în Transilvania medievală, după cea a iezuiţilor din Cluj, înfiinţată la sfârşitul secolului al XVI-lea.
Cu speranța de a fi urmașul Universității de la Heidelberg, distrusă în 1622, Gabriel Bethlen a făcut un efort exemplar pentru deschiderea şi consolidarea colegiului. Prin testament, el donase şcolii din Alba Iulia 20.000 de mii de forinţi, taxa anuală de 2000 de forinţi a oraşului Debreţin, un colier scump şi o valoroasă posesiune viticolă din ţinutul Tokaji. De asemenea, principele a făcut o donaţie prin care târgul Aiud cu aşezările Aiudul de Sus, Mirăslău, Măgina şi Hilda, precum şi părţi ale posesiunilor Valea Izvoarelor, Decea şi Henig reveneau colegiului şi fundaţiei sale. Construirea colegiului a fost începută în ultimii ani de domnie ai principelui Bethlen, în intervalul 1627-1629 şi reluată în perioada principelui Gheorghe Rákóczi (1630-1648). Edificiul a fost ridicat pe parcele particulare cumpărate de principe între anii 1628- 1629 şi 1632-1637.
Şcoala, cu caracter laic, a funcţionat într-o clădire care există şi astăzi la intersecţia străzii Unirii cu strada Romană, la nr. 12, prezentând elemente caracteristice ale Renaşterii târzii din Transilvania. Edificiul, masiv, cu parter şi etaj, este alcătuit din mai multe aripi ce delimitează două curţi interioare, de forma unor patrulatere neregulate care flanchează un corp de clădire transversal. Curţile interioare sunt accesibile prin perechi de porţi dispuse pe laturile sudică şi nordică, prevăzute cu pasaje acoperite cu bolţi semicilindrice cu penetraţii. Planul edificiului este identic cu cel relevat în planul din 1736 şi cu acela redat de Giovanni Morando Visconti, în 1711. Refacerile ulterioare şi transformarea construcției în cazarmă nu au afectat compoziţia planimetrică a clădirii colegiului.
Collegium Academicum Bethlenianum a fost ridicat, în anul 1629, la rangul de şcoală academică (Academicum Collegium seu Gymnasium illustre), cu trei facultăţi: Teologie, Filosofie şi Filologie. Dintre disciplinele care se predau la colegiu, amintim limbile clasice (ebraică, greacă și latină), teologia, filosofia, noţiuni de retorică, poetică, oratorie, dar și limba română. Studenţii se recrutau din rândul nobililor şi al păturii orăşeneşti. Şcoala avea 40 de elevi bursieri, susţinuţi direct din bugetul curţii princiare. Instituţia pregătea tineri pentru diferite cariere laice şi funcţii practice ale principatului.
Prestigiul acestei şcoli de talie europeană, susținută și de superintendentul calvin Ștefan Geleji, s-a datorat dascălilor din Transilvania sau din Europa care au activat aici. Dintre profesorii de origine transilvăneană care au predat îi menţionăm pe Paul Keresztúri, pe Ştefan Geleyi, pe Gheorghe Ştefan Csulai, cu cheltuiala acestuia din urmă tipărindu-se cele dintâi cărţi româneşti la Alba Iulia. Nu în ultimul rând, trebuie să-l amintim pe învăţatul transilvănean de talie europeană János Apáczai Csere (1625-1659), elev şi apoi profesor la colegiul din Alba Iulia şi care ulterior şi-a desăvârşit studiile la Utrecht, în Olanda.
Poetul silezian Martin Opitz (1597-1643), considerat astăzi părintele literaturii de limbă germană, a predat „poeţii clasici” la colegiu, în anul academic (1622-1623). Alţi profesori prestigioşi veniţi din Europa au fost Iacob Copius, reputatul istoric, pedagog şi filosof Johann Henrich Alsted (1588-1638) și Johann Henrich Biesterfeld (1606-1655), un cunoscut naturalist al timpului. Ultimul s-a bucurat de o mare favoare la curtea princiară, fiind însărcinat cu diferite misiuni diplomatice în ţară şi străinătate. Isaacus Basirius (1607-1676), originar din Franţa, a făcut studii în Olanda şi a ocupat demnităţi importante în Anglia. Ulterior, a activat ca misionar în Orient, unde l-a cunoscut pe Acaţiu Barcsai, solul principatului transilvănean la Poarta Otomană. Preot calvin la Galata, în Constantinopol, Basirius a fost invitat să vină la Alba Iulia, ca profesor la colegiu, în locul lui Biesterfeld. La Alba Iulia, Basirius a fost rector, aproape 3 ani, până în 1658, când, din cauza evenimentelor precipitate provocate de invazia tătară, a părăsit oraşul.
Eforturile lui Gheorghe Bethlen şi Gheorghe Rákóczi I nu au fost înţeles şi susţinute de urmaşii lor, care, văzând în colegiu mai mult o realizare personală a antecesorilor, nu au avut capacitatea de a menţine o investiţie atât de valoroasă pentru Alba Iulia. Colegiul a fost incendiat în 1658, odată cu invazia turco-tătarilor lui Mohamed Köprűlű, când Cetatea a suferit însemnate pagube. Printr-un ordin al principelui Mihail Apaffy I, şcoala superioară de la Alba Iulia a fost părăsită de profesorii şi elevii săi, care s-au refugiat la Aiud, înfiinţând colegiul de acolo, în 1662. Instituţia a dispărut, odată cu dezastrul abătut asupra oraşului în 5-6 septembrie 1658. Atunci clădirea colegiului a fost prădată, năvălitorii ucigându-i pe cei 53 de studenţi, ascunşi în turnurile bisericilor. Colegiul nu a fost refăcut decât în preajma anului 1672, atunci când au sosit la Alba Iulia, căutând pentru o vreme adăpost între zidurile sale, elevii şi profesorii alungaţi ai şcolii calvine de la Sárospatak. Apoi, în anul 1716, concomitent cu modernizarea cetăţii Alba Carolina, edificiul a fost ocupat de armată şi transformat în cazarmă, şcoala fiind obligată să se mute la Târgu Mureş. (L.S.)
