Considerat, poate pe nedrept, un principe slab, Mihai Apafi I a condus Transilvania în perioada 1661-1690, răstimp marcat de mari încercări. Domnia lui a adus însă şi un răgaz de relativă linişte pentru principatul Transilvaniei, cu numeroase beneficii pentru locuitorii acestuia. El a sprijinit educaţia, tipărirea cărţilor şi baterea de monede. A fost aspru judecat pentru unele dintre pasiunile lui, cum era cea pentru orologii şi patima alcoolului, dar și pentru numeroasele procese și condamnări de vrăjitorie ce s-au înregistrat în timpul domniei lui.
Născut în anul 1632 în satul Ibaşfalău, astăzi Dumbrăveni, Mihai Apafi I a fost fiul lui Gheorghe Apafi, fost șef al comitatului Târnave, şi al Barbarei Petki, fiică a cancelarului principatului Transilvaniei. A primit o bună educaţie, cu influenţe calvine, care îl va marca pentru întreaga viaţă. De la şase ani, copilul Mihai Apafi a studiat acasă sub îndrumarea unor profesori privaţi, după care, din 1642, a frecventat Colegiul Reformat din Cluj, apoi Colegiul Reformat de la Alba Iulia. Din 1647 a studiat la Leipzig. A fost forţat de familie să urmeze o carieră politică şi militară. Aşa a ajuns să slujească, din anul 1650, la curtea principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea, participând la toate campaniile militare ale oştirilor transilvănene.
În anul 1653 s-a căsătorit cu Anna Bornemisza, iar din 1661 ajunge principe al Transilvaniei, fiind impus de otomani. Debutul domniei lui Apafi, care era înclinat mai mult spre meditaţie şi lectură decât pentru tron şi politică, poate fi caracterizat ca o perioadă de vizibilă slăbiciune. După câţiva ani a reușit să-şi consolideze puterea, luând o serie de măsuri care au integrat principatul într-un sistem coerent de politică economică și au sporit veniturile visteriei. S-a preocupat de valorificarea zăcămintelor de aur şi argint, de exploatarea fierului şi a salinelor, de deschiderea unor manufacturi de hârtie, sticlă şi postav. A sprijinit educaţia şi tipărirea de cărţi, chiar şi în limba română, precum Sicriul de Aur, tipărit la Sebeş în 1683. A fost şi emitentul unora dintre cele mai frumoase şi numeroase monede de aur din Europa vremii sale.
În Palatul Princiar de la Alba Iulia, unde era un „freamăt continuu zi şi noapte”, principele s-a înconjurat de un personal specializat şi destoinic. De pildă, în anul 1683, la curtea sa existau 503 oameni, din care doar 51 aveau rang nobiliar. În 1687, numărul personalului va creşte la 703. Una dintre personalităţile influente, din jurul principelui, a fost contele Mihai Teleki, cancelar al Transilvaniei în perioada 1662-1690, devenit unul dintre cei mai bogați oameni ai principatului. Modul de viaţă luxos dus de Teleki a stârnit invidia principelui, care în momentul în care acesta îşi făurea la Alba Iulia nişte vase din metal preţios, exclama iritat: „Auzi tu nevastă, ce face unchiul tău? Eu sunt principe al Transilvaniei şi tot nu am blide suflate cu aur!”.
Iubitor fiind de vânătoare, o pasiune răspândită printre nobili, principele avea la curtea sa inclusiv dresori şi îngrijitori de câini. Se ştie, de asemenea, că principele Apafi a crescut 129 de ogari şi 53 de prepelicari.
Viaţa sa a stat, mai ales, sub semnul pasiunii pentru ceasuri. „Îi plăceau foarte mult şi orologiile care, fiind făcute în foarte multe forme, erau puse în ordine în locuinţa sa; întotdeauna cu acelea îşi pierdea timpul”. Printre ceasurile pe care le avea se număra şi unul ţinut pe masă. Mecanismul activa un căţel care, la fiecare oră, se mişca şi lătra. Bogata sa colecţie de orologii se afla în grija unor meşteri ceasornicari vestiţi.
Avea o apetenţă crescută şi pentru călătorii. Se zice că vizitele principelui într-un oraș depășeau, de regulă, 24 de ore. Şederile sale lungi nu erau tocmai uşoare pentru buzunarul gazdelor. De exemplu, în 1670, la a doua sa poposire în Sibiu, Mihai Apafi a lăsat oraşului o cheltuială de 3700 de guldeni. Ultima călătorie aici a fost cu întreaga curte, sibienii fiind nevoiţi să asigure toate cele necesare timp de şase zile. Vara, Apafi prefera curele balneare, cele mai frecventate fiind băile termale de la Geoagiu.
Cu o viaţă articulată de valori precum vitejia, disciplina, credinţa şi înţelepciunea, Mihai Apafi a fost supus şi unor vicii cărora cu greu le-a putut rezista. Printre ele, patima beţiei pare să fi fost cea mai grea. Lăsându-se întru totul stăpânit de aceasta, îi plăcea să bea foarte mult vin, pe care îl consuma cu vadra. Memorialistul Péter Apor (1676-1752) consemna că „Principele însuşi bea câte o vadră de vin şi nu se îmbăta, doar îşi scotea de pe cap căciula căzăcească de catifea şi, de parcă ar fi transpirat, aşa se ridicau de pe creştetul său aburii vinului, după care continua să bea şi mai mult”. Într-o vizită a sa la Deva, unde obișnuia să meargă destul de des, s-a spus despre el că era cel mai „nesățios dintre toți domnii Transilvaniei”. Principele a fost și un mare fumător. A devenit însă un duşman al tutunului, chiar prigonitorul fumătorilor ardeleni, după experiența pe care a avut-o în timpul unei expediţii, în anul 1663, la care a fost obligat să participe de partea oștirii otomane. Aici, în tabăra de lângă Érsekújvár, consumând abuziv un tutun foarte tare, s-a intoxicat. După acest episod, la propunerea lui, Dieta ţinută la Alba Iulia a adoptat, în decembrie 1670, măsura interzicerii folosirii tutunului. Au fost stabilite pedepse și amenzi, destul de mari pentru acea vreme, pentru cei care încălcau această prevedere.
Mihai Apafi este cunoscut şi ca persecutorul vrăjitoarelor. Împresurat în gândurile sale de forţe obscure, principele punea pe seama vrăjilor responsabilitatea îmbolnăvirii soţiei sale, Anna Bornemisza, cât și moartea prematură a copiilor săi. Temniţele au fost, astfel, umplute de noi şi noi învinuiţi, „fabricându-se” multe procese care s-au soldat cu condamnări cumplite. Au fost inculpate 25 de presupuse vrăjitoare, dintre care 13 de condiţie nobilă.Vizată de astfel de acuzații a fost și ZsuzsannaVitéz, soţia lui Pal Baldi, unul dintre oponenţii săi politici. Deşi nu au existat probe împotriva ei, aceasta a sfârşit în închisoare, după un proces ce a durat opt ani.
După moartea soţiei sale, Anna Bornemisza, survenită în anul 1688, într-o perioadă în care ţara era ocupată de armatele imperiale habsburgice, Mihai Apafi se retrage, lipsit de speranţă şi cufundat în depresie, în cetatea Făgăraşului, refugiindu-se în lumea cărţilor şi a colecţiei sale de ceasuri englezeşti. S-a stins din viaţă în aprilie 1690. (C. I. P.)
