Cultul zeului Mithras roman derivă din vechile forme religioase orientale şi este un cult de mistere născut din interpretatio Romana. Prezent în mod discret în lumea romană în perioada de început a Imperiului, ia un avânt deosebit în secolul al III-lea, în provinciile dunărene, printre care şi Dacia, găsindu-şi cei mai mulţi adoranţi.

Fiind o doctrină a sufletului, mithraismul asigura o „mântuire neoplatonică” iniţiaţilor. Doctrina mithraică se baza pe trei fundamente principale: tauroctonia (relieful central, cu scena uciderii taurului), mithraeum-ul şi sistemul gradelor de iniţiere. Inaccesibil oamenilor de rând, cultul mithraic era destinat exclusiv bărbaţilor şi avea şapte grade de iniţiere: corax, nymphus, miles, leo, Perses, heliodromus şi pater. „Liturghia” se ţinea în sanctuare (mithraeum) subterane, departe de ochii lumii, reunindu-i la cină pe membrii săi. Sanctuarul trebuia să fie replica în miniatură a universului şi a celor şapte sfere (planete).

În provincia Dacia, adepţii cultului mithraic se cunosc în număr destul de ridicat. Dimpotrivă, fiind o provincie în care s-au desfăşurat numeroase unităţi militare, în Dacia s-au descoperit peste 300 de obiecte mithraice, în care predomină reliefurile, alături de reprezentări ale divinităţilor secundare din cadrul cultului. Din cele două oraşe de la Apulum se cunosc în jur de 30 de adepţi ai cultului şi mai multe sanctuare, a doua comunitate ca importanţă din Dacia, după capitală.

În interiorul zidurilor mithraeum-urilor, la lumina pală a opaiţelor, mai mult în întuneric decât în lumină, se desfăşura o liturghie mithraică obişnuită. Actorii ceremoniei îmbrăcau haine potrivite, unii dintre ei chiar măşti sau diferite simboluri personale. Se spălau pe mâini şi faţă în bazinul sanctuarului. Încăperea fără ferestre inducea o atmosferă tainică. Altare şi statui mobilau camera sanctuarului, iar aerul erau greu respirabil, nu doar de la dificultăţile de aerisire, ci şi de la mirosul greoi al uleiului opaiţelor ori al fripturilor prăjite în sanctuar. Pe tavan pictura se mişca tăcut în jocul micilor făclii. Un amestec de arome, lumini şi umbre, parte a unui tablou misterios, dar şi uşor neliniştitor, în care doar sunetul cântecelor murmurate în cor sau al rugăciunilor sfâşiau liniştea unui loc perpetuu iniţiatic. Credincioşii cultului nu erau puţini la Apulum, majoritatea lor fiind militari. Lăsându-şi afară armele grele, odată intraţi în sanctuar descopereau o lume în care se lăsau iniţiaţi. Liberţi, soldaţi şi ofiţeri (dintre care cel mai rezonant nume este cel al Marcus Valerius Maximianus, legatus augusti, probabil cu rol în răspândirea cultului printre soldaţii Legiunii XIII Gemina), deopotrivă, se plecau în faţa neînvinsului Mithras, a reliefurilor care i-au surprins scena atât de iubită de toţi, a uciderii taurului. Cel care conducea o astfel de comunitate (pater) trebuia să parcurgă şapte grade de iniţiere şi să fie bun cunoscător al astronomiei. Iniţiaţii trebuiau să rostească un jurământ sacru, pe care un papirus celebru antic ni-l relevă în următoarea formulă: „Jur pe numele zeului, care separă cerul de pământ, lumina de întuneric, ziua de noapte, estul de vest, viaţa de moarte şi creaţiunea de dispariţie că voi păstra şi voi ţine misterele primite de El [...] Dacă voi păstra jurământul, să fiu purtat de noroc, dar dacă nu, să fiu blestemat. Drumul meu pe scara sferelor să fie urmărit de Cautopates şi de Cautes. Nabarze Sol Invictus Mithras”. Banchetele încheiau astfel de ceremonii iniţiatice, în care se serveau pâine cu vin, dar şi mâncăruri gătite în special din păsări.

Ipostazele zeului Mithras în arta romană se raportează la episoadele esenţiale din viaţa sa: naşterea din stâncă (Mithras Petrogenitus) sau uciderea taurului (Mithras Tauroctonus). Arta sculpturală de la Apulum, de multe ori cu evidente „anomalii” iconografice, îl întruchipează pe zeu în ipostaza de Mithras Tauroctonus, în care Mithras apare ca un personaj îmbrăcat în haine persane şi purtând pe cap o bonetă frigiană. Un astfel de monument, cel mai mare de acest gen din Dacia, a fost găsit în anul 1905 în Partoş (Colonia Aurelia Apulensis) şi ocupa, probabil, o poziţie centrală în sanctuar. Mai multe piese arheologice au fost strânse de către custodele muzeului din Alba Iulia, Adalbert Cserni. Din corespondenţa acestuia cu renumitul specialist în studii mithraice, savantul Franz Cumont, reiese atât interesul său pentru descifrarea iconografiei zeului la Apulum, cât şi integrarea timpurie a descoperirilor de aici în sfera ştiinţifică mondială. În ultimii ani se investighează arheologic şi primul mithraeum din Apulum. Rezultatele finale ale cercetării vor fi în măsură să aducă multe răspunsuri la necunoscutele cultului la Apulum, dar şi la mai buna cunoaştere a manifestării cultului local în Dacia şi provinciile dunărene.

Răspândirea creştinismului în cursul secolelor III-IV a provocat o adevărată prigoană împotriva zeului, care a fost scos din Panteonul roman. Se mai vorbeşte încă de o posibilă „concurenţă” a mithraismului cu religia creştină, fundamentată de un suport teologic şi spiritual asemănător. Cu toate că în anul 307, împăratul Diocleţian îl proclamă la Carnuntum ca zeu protector al întregului Imperiu Roman, Mithras este „alungat” treptat din oraşe, sanctuarele sale fiind devastate şi furate, iar misterul altarului central uitat. Un zeu pe care, totuşi, astăzi lumea modernă continuă să îl redescopere şi să îl recreeze, ca pe un zeu „ezoteric”, chiar semicreştin, numit sugestiv Mithras Internetus (!). Un zeu al misterelor, aşadar deopotrivă antic şi contemporan, de la care ne luăm rămas bun folosind salutul credincioşilor săi: Nama, nama! (C.I.P).