Construirea fortificaţiei de tip Vauban la Alba Iulia, între 1715 şi 1738, a fost un eveniment deosebit de important în istoria oraşului. Cu toate că a vizat înlocuirea vechii incinte medievale, demersul, prin amploarea sa, a afectat într-o mai mare măsură aşezarea extra muros, decât oraşul dintre ziduri. Întreaga locuire din jurul vechii fortificaţii a trebuit să fie deplasată spre est, pentru a se amenaja, pe terenul astfel eliberat, un glacis, adică o zonă de protecţie în jurul noii cetăţi, cu lăţimea cuprinsă între 200 şi 500 m, pe care nu se puteau ridica construcţii.

În prealabil, autorităţile austriece au depus eforturi pentru a pregăti terenul din zona în care urma să se mute aria locuită. Au avut loc lucrări de asanare a zonelor mlăştinoase, iar între 1714 şi 1720 s-a amenajat în acest sens canalul sanitar, având loc, practic, o regularizarea a unui braţ secundar al râului Ampoi. Cu toate că problemele terenului nu au fost complet rezolvate, locuitorii au fost strămutaţi, luând naştere cartierele Lipoveni, „oraşul unguresc”, Heiuş şi „oraşul german” (Maieri). S-a demarat acum o intensă activitate edilitară, iar în paralel cu ridicarea caselor de locuit s-au construit şi edificii publice, esenţiale pentru menţinerea standardelor unei vieţi urbane. În acest context s-au ridicat şi bisericile din piatră, ce-i deserveau pe locuitorii noilor suburbii.

Cartierul Lipoveni s-a constituit până în anul 1720 şi s-au mutat aici locuitorii unei suburbii mai vechi, purtând acelaşi nume, atestată documentar în 1602, în care s-au stabilit români originari din zonele Lipova şi Caransebeş, refugiaţi din calea turcilor. Populaţia era formată în special din meşteşugari – timari (pielari) şi zidari – ce lucrau la construcţia cetăţii. Referindu-se la originea locuitorilor, memorandistul Rubin Patiţia (1841-1918) afirma în însemnările sale, inspirate probabil din tradiţia orală, că ei au fost aduşi aici din Lipova pentru săparea şanţurilor cetăţii, iar ca răsplată, au primit din partea autorităţilor loturi de pământ pe care să-şi ridice casele.

La scurt timp după transferul populaţiei, în plin proces de normalizare a vieţii, a fost ridicată biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Edificiul este al doilea ca vechime, după cel din Maieri (1713), dintre bisericile construite în noile suburbii. În anul 1752 lăcașul de cult era deja reprezentat pe hărţile oraşului, ocupând o parcelă din partea de nord-vest a cartierului Lipoveni.

Frământările din perioada 1759-1761, generate de mişcarea lui Sofronie, ce s-au soldat cu contestarea unirii cu Roma şi revenirea la ortodoxie a unei importante părţi a românilor din Transilvania, au afectat şi biserica din Lipoveni, devenită motiv de dispută între membrii celor două confesiuni. În cele din urmă, biserica a rămas în proprietatea uniţilor, care au demarat o serie de lucrări de refacere, principalul donator fiind Ioan Dragoş de Thurma, magistru de poştă. Numele şi blazonul acestui important membru al comunităţii sunt gravate pe o candelă din argint păstrată în biserică, deasupra uşilor împărăteşti ale iconostasului. Lucrările de amploare executate atunci au conferit edificiului aspectul pe care îl are şi în prezent. În anul 1948, când regimul comunist a decretat încetarea existenţei Bisericii Greco-Catolice și exproprierea tuturor bunurilor acestuia, biserica din Lipoveni a devenit ortodoxă.

Este o biserică de tip sală, prevăzută cu o absidă pentagonală la răsărit şi cu un turn-clopotniţă masiv pe latura de vest, adăugat probabil la refacerea din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când acesta a acoperit și vechiul portal de vest. În urma intervenţiei, biserica a dobândit un aspect mai neobișnuit, datorită contrastului dintre turnul înalt şi masiv şi nava scundă şi lungă la care a fost racordat. Nava dreptunghiulară este alcătuită din două travee, fiecare fiind acoperită cu câte o calotă pe pandantivi şi separate de un arc dublou, foarte lat. Acelaşi tip de cupolă îl întâlnim şi în absidă, precum şi la parterul turnului-clopotniţă. Execuţia lor datează, probabil, tot din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

La scurt timp, biserica a fost înzestrată cu pictură murală, iar fragmente din fresca originală au fost descoperite în anul 1922, când a fost reparată una dintre bolţile naosului. Pictura actuală este relativ recentă, fiind executată în anii 1957 şi 1958. Edificiul este acoperit cu o învelitoare de ţiglă, dispusă în două ape peste navă, în timp ce turnul păstrează învelitoarea barocă, la care şiţa a fost înlocuită cu tablă.În jurul bisericii a funcţionat cimitirul, unde au fost înmormântaţi atât membri de rând, cât şi personalităţi ale comunităţii, ca Ioan Dragoş de Thurma. În prezent, pietrele de mormânt nu se află în poziţiile iniţiale, fiind dislocate la restaurarea din anul 1970, când s-a încercat dispunerea lor în jurul unei alei. (C.A.)