Maghiarii din Alba Iulia au jucat un rol important în istoria oraşului, ei alcătuind până la începutul epocii moderne una dintre cele mai consistente comunităţi etnice ale urbei. Foarte influentă în perioada principatului, când în componenţa ei se aflau şi numeroşi nobili de la curte, rolul său s-a diminuat sensibil în secolele care au urmat. Şi din punct de vedere demografic evoluţia a fost asemănătoare, maghiarii având în prezent o pondere modestă în cadrul populaţiei oraşului.
Urme ale prezenţei maghiarilor la Alba Iulia datează încă din secolul al X-lea, după cum o dovedesc mormintele de inhumaţie descoperite în necropola de la Staţia de Salvare. La aceeaşi perioadă se referă, de altfel, şi legenda întemeierii oraşului medieval, potrivit căreia un principe maghiar (Gyula) a redescoperit vechiul ansamblu urban roman Apulum, ce avea încă bine păstrate clădirile din piatră, precum şi castrul fostei Legiuni a XIII-a Gemina, unde în cele din urmă a decis să-şi stabilească reşedinţa.
Pe tot parcursul Evului Mediu, maghiarii din Alba Iulia au fost amintiţi în documente, atât ca grup etnic, ca în cazul conflictului din 1277 dintre Episcopia Romano-Catolică şi saşii din zona Sebeşului, cât şi individual, în registrele de socoteli ale oraşului, în care au fost consemnate numeroase nume ungureşti.
Preponderenţa elementului maghiar în epoca medievală şi, mai târziu, în cea a principatului poate fi dedusă şi din relatările unor călători străini ce au vizitat Alba Iulia la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui de-al XVII-lea, ca Pierre Lescalopier şi David Frölich, care relatau că oraşul era locuit de unguri.
Comunitatea maghiară de la Alba Iulia era concentrată în două zone distincte ale urbei. Erau prezenţi atât în Cetate, unde trăiau reprezentanţii cei mai înstăriţi ai ei, dar şi prelaţii din ierarhia episcopiei, cât şi în principalul „cartier” al oraşului exterior, Sf. Maria. Aici locuiau oameni de rând, precum şi orăşeni bogaţi, dintre care erau aleşi juzii primari şi juraţii, adică membrii administraţiei locale.
Transformările ce au cuprins societatea transilvăneană la jumătatea secolului al XVI-lea nu au ocolit nici oraşul Alba Iulia. După adoptarea Reformei de către comunitatea maghiară, în 1556 Episcopia Romano-Catolică a fost desfiinţată, iar bunurile ei au fost secularizate. Fostul palat episcopal a devenit reşedinţa principilor Transilvaniei, iar catedrala a revenit reformaţilor.
Cu toate acestea, nu întreaga comunitate maghiară a devenit protestantă, o parte alegând să rămână fidelă catolicismului, iar de viaţa spirituală a acesteia, începând cu anul 1579, se îngrijeau iezuiţii, cărora li s-a permis să se stabilească în oraşul exterior, în acelaşi cartier Sf. Maria, unde au şi primit în folosinţă fosta biserică parohială. În 1584, iezuitul Ferrante Capeci afirma că la Alba Iulia existau 300 de familii catolice. Această cifră trebuie privită însă cu rezerve şi, totodată, trebuie avut în vedere faptul că în cadrul comunităţii catolice nu existau doar maghiari, ci şi italieni, polonezi, slovaci sau croaţi.
În primele decenii ale secolului al XVII-lea, comunitatea maghiară din Alba Iulia a crescut numeric, iar sporul s-a datorat şi afluenţei nobililor invitaţi să se stabilească la curtea principelui. Unii s-au instalat în Cetate, în timp ce alţii au ales partea de vest a oraşului exterior, mai precis zona străzii Sf. Maria.
Perioada de înflorire a capitalei Transilvaniei s-a încheiat brusc în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, ca urmare a distrugerilor provocate de atacurile turcilor şi tătarilor din 1658 şi 1661-1662. Toţi locuitorii au fost afectaţi în aceeaşi măsură, o parte dintre ei preferând să părăsească definitiv oraşul. De altfel, în conscripţia din 1673, care a surprins această stare de fapt, este consemnat că din cele 255 de gospodării de pe arealul părţii de vest a oraşului exterior, 112 erau părăsite.
În secolul al XVIII-lea, evoluţia comunităţii maghiare a fost marcată de măsurile luate de noile autorităţi la scurt timp după intrarea Transilvaniei în componenţa Imperiului Austriac. Astfel, în anul 1716 reformaţii calvini au fost nevoiţi să restituie fosta catedrală Episcopiei Romano-Catolice, recent reînfiinţată. Însă evenimentul care i-a afectat cel mai mult pe maghiarii de la Alba Iulia a fost mutarea locuirii din vechiul oraş medieval pe un nou amplasament, situat mai la est, demers impus de construirea aici, între 1715 şi 1738, a fortificaţiei de tip Vauban. Mulţi dintre cetăţeni, în special nobilii şi orăşenii înstăriţi, au refuzat strămutarea, alegând să părăsească localitatea, preferând să se mute în alte centre urbane, cum erau Clujul sau Aiudul.
În aşezarea nou-constituită, maghiarilor le-a fost atribuit un cartier în zona centrală, numit în planurile epocii Ungrische Stadt, ce era situat între cartierul Lipoveni şi suburbia Heiuş. Comunitatea, aflată în faţa unui nou început, era destul de slăbită atât din punct de vedere numeric, cât şi economic şi, în plus, după retrocedarea catedralei, reformaţii au rămas şi fără biserică.
Una dintre primele măsuri luate pentru normalizarea vieţii celor rămaşi a fost construirea, în zona centrală a cartierului, a unei capele care să suplinească absenţa unui locaş de cult. Aceasta a fost folosită până în anul 1757, când pe locul ei a început edificarea unei biserici, lucrări ce au durat până în 1761. În 1766, comunitatea reformată maghiară din Alba Iulia număra 469 de suflete şi, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în cartier funcţiona o şcoală maghiară.
În schimb, pentru catolici aceeaşi perioadă a fost una fastă. După retrocedarea catedralei şi a palatului episcopal, în anul 1753 la Alba Iulia s-a înfiinţat Seminarul Teologic, o prestigioasă instituţie de învăţământ. Din punct de vedere statistic, comunitatea catolică se situa peste cea reformată, numărând 839 de credincioşi în 1763, şi 624 în 1790. Însă nu toţi catolicii de la Alba Iulia erau maghiari, între ei aflându-se numeroşi funcţionari din administraţie şi ofiţeri din armata imperială, austrieci, precum şi alţi locuitori ai oraşului de diferite etnii.
În secolul al XIX-lea evoluţia comunităţii maghiare a continuat pe aceleaşi coordonate, iar recensămintele realizate atunci relevă creşteri demografice în cazul ambelor confesiuni. Dacă în 1850 populaţia maghiară a oraşului era de doar 1009 persoane, reprezentând 18,65% din totalul de 5408, după această dată sporul a fost mai consistent, iar în anul 1880 număra 2520, adică puţin peste 34% din totalul de 7338 de locuitori.
După unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918, situaţia comunităţii maghiare de la Alba Iulia s-a schimbat radical, ea scăzând treptat ca pondere în ansamblul populaţiei localităţii. Dacă în 1920 avea 2041 de persoane (adică 21,16% din totalul de 9645 de locuitori), în 1941 numărul maghiarilor a scăzut la 1391 (9% din 15489). Aceeaşi tendinţă s-a menţinut şi în primii ani ai regimului comunist, înregistrând apoi unele creşteri, ajungând la 1875 în anul 1977. În prezent, comunitatea maghiară din Alba Iulia numără 1010 locuitori, potrivit recensământului din anul 2011, reprezentând 1,59% din totalul de 63536. (C.A.)
