Germanii au fost o prezenţă constantă în istoria oraşului Alba Iulia. Deşi nu foarte numeroşi, ei alcătuiau o comunitate influentă şi respectată în ansamblul populaţiei localităţii. Comunitatea avea o structură etnică relativ eterogenă, fiind alcătuită din saşi transilvăneni şi din germani veniţi aici din diferite provincii ale Imperiului Habsburgic. Aceasta s-a diminuat treptat, în prezent germanii având o pondere modestă în cadrul populaţiei oraşului.
Pentru perioadele medievală şi premodernă, în afara unor nume de nemţi, consemnate în registrele de socoteli ale oraşului, nu există informaţii referitoare la comunitatea germană din Alba Iulia. Nu se cunosc date despre numărul lor şi nici nu se poate identifica o zonă distinctă în care locuiau. Probabil erau dispersaţi în majoritatea „cartierelor” oraşului, iar până la Reformă frecventau bisericile catolice din localitate. Nici în privinţa originii lor, documentele nu aduc mai multă lumină; în afară de faptul că ele fac distincţia între saşi (Szasz) şi nemţi (Nemeth), provenienţa celor din urmă rămâne necunoscută. Putem presupune că au sosit aici din spaţiul german, mânaţi de dorinţa de a avea un trai mai bun sau de afacerile pe care le derulau, unii dintre ei fiind mercenari în slujba principelui, iar alţii meseriaşi ori comercianţi.
Cum saşii au fost primii locuitori ai Transilvaniei care, la jumătatea secolului al XVI-lea, au adoptat Reforma religioasă, regăsindu-se în ideile luteranismului, considerăm că şi o parte însemnată a germanilor din Alba Iulia a urmat aceeaşi cale. În ciuda faptului că în tradiţia orală a comunităţii evanghelice a existat convingerea că germanii protestanţi au avut o biserică proprie în perioada principatului, nu există nicio dovadă în acest sens.
Din secolul al XVIII-lea, după integrarea Transilvaniei în Imperiul Austriac, informaţiile referitoare la comunitatea germană au devenit tot mai numeroase. Memorandistul Rubin Patiţia (1841-1918) scria la sfârşitul secolului al XIX-lea, bazându-se pe tradiţia orală, că germanii din Alba Iulia erau urmaşii lucrătorilor nemţi aduşi de autorităţile militare din provinciile imperiului, pentru a ajuta la construirea fortificaţiei de tip Vauban.
De altfel, construcţia cetăţii a impus mutarea locuirii din vechiul oraş medieval, mai la est, iar în noua aşezare germanii au avut propriul cartier - Teutsche Stadt - situat în partea de sud, între suburbiile Heiuş şi Maieri. Constituirea unui cartier destinat lor poate fi un argument care să susţină ideea că în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, în oraş exista un număr însemnat de germani.
Primele informaţii exacte referitoare la numărul germanilor evanghelici din Alba Iulia datează din 1766, când comunitatea era alcătuită din 181 de persoane, înregistrând ulterior un spor consistent, ajungând la 382 în anul 1832.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, în cimitirul comunităţii, ce se învecina cu cel catolic, evanghelicii aveau o capelă improvizată, din lemn, în care se ţineau slujbe la înmormântări. Pentru rugăciune şi alte ceremonii religioase, membrii comunităţii erau nevoiţi să se deplaseze până la Sebeş.
Situaţia s-a schimbat în 1790, când evanghelicii au primit din partea autorităţilor permisiunea să-şi construiască o casă de rugăciuni din fonduri proprii. Mica biserică din lemn a fost ridicată în anul 1793, la edificarea ei folosindu-se parţial şi vechea amenajare. În ea slujea, de patru ori pe an, un preot ce venea de la Sebeş. La scurt timp de la inaugurarea acesteia, în 1795, a fost întemeiată şi şcoala confesională, cu predare în limba germană, ce-l avea ca învăţător pe un anume Simonis din Bistriţa.
În anul 1805 a fost construită casa parohială ce a servit şi ca sediu al şcolii, iar la scurt timp, au început demersurile pentru înlocuirea bisericii din lemn cu una mai încăpătoare, şi realizată din materiale durabile. În 1819 autorităţile locale au alocat evanghelicilor, în acest scop, un lot de pământ în apropierea casei parohiale. Începerea lucrărilor a întârziat din cauza intervenţiilor pregătitoare, necesare pentru asanarea terenului ce se afla într-o zonă mlăştinoasă. Biserica a fost ridicată între 1824 şi 1826, iar în 1853, pe latura de vest, i-a fost adosat turnul-clopotniţă. În anul 1827 a fost construit un imobil pentru şcoală, la care s-au folosit, pe lângă cărămida nearsă, şi materiale recuperate de la vechea biserică din lemn.
În 1850 comunitatea germană cuprindea 748 de persoane, numărul lor crescând constant, ajungând la 1229 în anul 1880, ceea ce reprezenta 16,74% din totalul de 7338 de locuitori. Totuşi, trebuie precizat că nu toţi germanii din Alba Iulia erau evanghelici luterani. Spre exemplu, comunitatea evanghelică număra în 1880 doar 318 persoane, ceilalţi 911 fiind de alte confesiuni, în special catolici. Este vorba probabil de funcţionari din administraţie şi de ofiţeri din garnizoana armatei imperiale, cantonaţi aici, austrieci sau de alte etnii.
După unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918, comunitatea germană de la Alba Iulia s-a diminuat, numărând 618 persoane în anul 1930. În primele decenii ale regimului comunist numărul germanilor a scăzut în continuare, înregistrând ulterior unele creşteri, ajungând la 700 în anul 1977. După 1990, pe fondul emigrării masive a saşilor transilvăneni în Germania, numărul etnicilor germani s-a redus constant, ajungând la 147 în anul 2002. În prezent, potrivit recensământului din 2011, la Alba Iulia trăiesc 115 germani, reprezentând 0,18% din totalul de 63536. (C.A.)
