Dorind să îmbunătăţească relaţiile comerciale cu Imperiul Otoman, principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen, a emis un privilegiu în iunie 1623, prin care a permis evreilor sefarzi să vină în principat, iar Alba Iulia era singurul oraş în care aceştia aveau voie să se stabilească. După instaurarea stăpânirii habsburgice asupra Transilvaniei, numărul de evrei a crescut, alături de sefarzi venind şi aşkenazi, astfel că în oraşul de pe Mureş au existat la un moment dat două sinagogi. De la sfârşitul secolului XIX şi până la mijlocul secolului XX, comunitatea evreiască albaiuliană a ajuns să aibă o pondere importantă în cadrul populaţiei oraşului, dar emigrările în Israel au făcut ca astăzi numărul evreilor din Alba Iulia să fie nesemnificativ.
Principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen, prin privilegiul acordat în iunie 1623, a stabilit pentru prima dată baza juridică a statutului evreilor din principat, garantând acestora dreptul de locuire, de liberă circulaţie, precum şi practicarea neîngrădită a comerţului şi a religiei lor. Se avea în vedere îmbunătăţirea negoţului cu Poarta, iar evreii erau văzuţi ca fiind cei mai buni mijlocitori între cele două părţi. Deoarece Alba Iulia avea un important rol comercial în viaţa economică a Transilvaniei, principele a desemnat acest oraş ca loc de stabilire a evreilor, de origine spaniolă (sefardă), care fuseseră expulzaţi din Spania în 1492 şi care îşi găsiseră ulterior refugiu în Imperiul Otoman. Până la sfârşitul secolului XVII, comunitatea evreiască din Alba Iulia se va constitui destul de greu, fără a se cunoaşte numărul celor care au venit ca urmare a privilegiilor date de Gabriel Bethlen. Doar pentru mijlocul secolului următor, conform conscripţiei generale efectuate în 1753, se ştie faptul că în oraş erau 31 de familii evreieşti.
Ca urmare a înfrângerilor suferite de otomani în faţa habsburgilor, Transilvania a fost integrată în sistemul statal austriac, ceea ce a avut repercusiuni importante asupra vieţii tuturor locuitorilor principatului. Alături de evreii sefarzi, au început să vină şi evrei aşkenazi, cu predilecţie din Imperiul Habsburgic. Privilegiile date evreilor au fost reconfirmate, iar autoritatea Episcopiei Romano-Catolice s-a extins şi asupra acestora. Conform noii stăpâniri, singura comunitate evreiască recunoscută în mod oficial din Marele Principat al Transilvaniei era doar cea din Alba Iulia, astfel că, şef-rabinul, cel care exercita autoritatea supremă spirituală, administrativă şi judecătorească asupra evreilor din principat, era ales de comunitatea evreiască albaiuliană.
În timpul cât Ezekiel Paneth a deţinut funcţia de şef-rabin (1823-1845), a fost construită o sinagogă la Alba Iulia, care a fost inaugurată în 1840 şi prima realizată din zid de pe teritoriul Transilvaniei. Îmbinând elementele baroce cu cele neoclasice, clădirea a fost numită Mareh Yezekiel, de-a lungul timpului rabinii slujind aici atât pentru aşkenazi, cât şi pentru sefarzi. Până la sfârşitul secolului XIX, comunitatea evreiască a avut o singură sinagogă, cea de-a doua fiind ridicată între 1874 şi 1883. Din păcate, datorită sistematizării urbane promovate de regimul comunist, sinagoga nouă a fost demolată în 1983, oraşul rămânând în continuare doar cu cea veche.
La sfârşitul secolului XVIII, în condiţiile existenţei unei interdicţii legale de aşezare a evreilor în alt oraş decât Alba Iulia, 98,7% din totalul populaţiei evreieşti urbane a Transilvaniei era concentrată în această localitate. O modificare a situaţiei s-a produs doar în 1840, atunci când evreii au primit permisiunea de a se stabili şi în alte oraşe ale principatului, astfel că importanţa comunităţii albaiuliene a scăzut. Egala îndreptăţire a israeliţilor cu creştinii, precum şi egalitatea religiei iudaice cu confesiunile creştine au fost recunoscute în ultima treime a secolului XIX, ceea ce a însemnat practic acordarea de drepturi cetăţeneşti pentru populaţia evreiască a Transilvaniei. Ca o consecinţă, comunitatea din Alba Iulia a pierdut întâietatea pe care o avea, autoritatea şef-rabinilor fiind contestată din ce în ce mai vehement, pentru ca după 1867 aceasta să devină pur simbolică.
Înfrângerea Austro-Ungariei în Primul Război Mondial şi unirea Transilvaniei cu România au creat o situaţie cu totul nouă pentru evreii transilvăneni şi albaiulieni. Maghiarizarea numelor, integrarea în societatea maghiară pe calea asimilării culturale şi lingvistice fusese soluţia adoptată de cei mai mulţi dintre ei până la 1918, alternativă care nu se mai dovedea viabilă, în condiţiile în care pentru transilvăneni centrul politic se mutase de la Budapesta la Bucureşti. Deşi prin tratatul semnat la Paris, în anul 1919, statul român şi-a luat obligaţia protejării tuturor cetăţenilor săi, fără nicio discriminare, mulţi evrei din România au rămas fără cetăţenie la sfârşitul perioadei interbelice, iar membrii comunităţii din Alba Iulia nu au constituit o excepţie. Între 1938 şi 1944 au fost emise numeroase legi cu caracter antisemit, mai ales în timpul dictaturii militare a mareşalului Ion Antonescu, perioadă în care se poate vorbi chiar şi de existenţa unui Holocaust pe teritoriul României.
În intervalul de timp cuprins între încheierea celui de-al Doilea Război Mondial şi anul 1947, mulţi evrei ai comunităţii din Alba Iulia au ales să părăsească oraşul şi ţara pentru a se stabili definitiv în Palestina, aflată încă sub administraţie britanică. Înfiinţarea statului Israel, în 1948, a făcut ca numărul emigrărilor să aibă creşteri spectaculoase în anii 1950 şi 1951, pentru ca ulterior să se menţină la nişte cote mai scăzute în tot timpul regimului comunist, precum şi în anii ’90 ai secolului trecut.
De-a lungul timpului, numărul evreilor în Alba Iulia a înregistrat creşteri modeste în secolul XVIII, dar semnificative în secolul următor, ştiindu-se faptul că erau 735 în 1850 şi 1112 în 1881 (13,59% şi, respectiv, 15,15% din populaţia oraşului). Comunitatea evreiască a fost cea mai numeroasă în 1941, atunci când era alcătuită din 1654 de persoane, pentru ca mai apoi aceasta să scadă în mod constant. La ultimul recensământ efectuat în România, cel din 2011, numărul evreilor care aparţineau comunităţii albaiuliene a fost de 19, ceea ce mai reprezintă doar 0,02% din totalul populaţiei oraşului. Practic, istoria evreilor din Alba Iulia este astăzi încheiată, doar clădirile construite de ei şi cimitirul evreiesc de pe strada Vasile Alecsandri amintindu-ne în prezent de rolul important pe care l-a avut comunitatea evreiască în edificarea acestui oraş. (S.A.)
