După semnarea, la 4 iunie 1920, a Tratatului de la Trianon, care aducea recunoașterea internațională a unirii Transilvaniei cu România, sosise momentul transpunerii în viață a proiectului încoronării regelui Ferdinand I ca suveran al noii Românii. Dacă actul ca atare nu a întâmpinat obiecții, în privința circumstanțelor nemijlocite ale desfășurării sale au existat mai multe puncte de vedere. Târziu, în februarie 1921, a obținut câștig de cauză propunerea lui Nicolae Iorga, de a fi reconstruită, într-un gest simbolic, ctitoria mitropolitană a lui Mihai Viteazul la Alba Iulia, care să devină biserică de încoronare.
Pentru început, socotim că atât localnicilor, cât și vizitatorilor orașului Alba Iulia le-ar fi de folos unele lămuriri privind denumirea edificiului care ne stă în atenție. Cei care i-au inițiat construcția vorbeau despre „biserica de încoronare”. Din 1929, întreg ansamblul arhitectonic a intrat în folosința Episcopiei Armatei. Devenind principalul locaș de cult al unui episcop, s-a justificat și schimbarea denumirii în Catedrala Încoronării. Statutul de „catedrală” s-a consolidat în 1975, an în care a fost reînființată Episcopia Ortodoxă Română a Alba Iuliei, ridicată la rangul de arhiepiscopie în 1998. Are însă o largă circulație și denumirea de „Catedrala Reîntregirii”, bazată pe confuzia cultivată cu „reîntregirea” națională de la 1918. În realitate, termenul de „reîntregire” purcede din faptul că în catedrală a avut loc, la 21 octombrie 1948, adunarea națională bisericească ce a luat act de desființarea de statul comunist a Bisericii Române Unite. „Reîntregirea” ar fi însemnat preluarea de către Biserica Ortodoxă Română a patrimoniului și a unei părți a clerului bisericii suprimate.
La 1921, lui Victor G. Ștefănescu i-a fost încredințată proiectarea și conducerea lucrărilor de construcție la noua biserică din Alba Iulia. El se consacrase deja ca exponent al stilului neobrâncovenesc și se remarcase ca arhitect principal al complexului monumental din Parcul Carol, care a adăpostit în 1906 Expoziția Generală Românească. Nedispunând de planul bisericii mitropolitane de la sfârșitul secolului al XVI-lea, el a stilizat și a modernizat arhitectura bisericii domnești din Târgoviște, sfințită în 1585, sub domnia lui Petru Cercel, fratele lui Mihai Viteazul. În consecință, Catedrala Încoronării are un plan în cruce greacă, asemenea bisericilor domnești sau episcopale ale ortodoxiei. Pridvorul se sprijină pe stâlpi și coloane cu capiteluri compozite. Pronaosul sprijină două turle mai mici, cu rol decorativ. Turla principală, aflată deasupra naosului, este susținută de patru stâlpi octogonali, placați cu marmură roșie. Absida semicirculară se închide în partea superioară printr-o semicalotă. Decorația în relief a naosului (rozete, frunze de acant), cât și cea exterioară (brâul în torsadă, forma ancadramentelor) constituie adaptări ale ornamenticii stilului brâncovenesc.
Pictura catedralei aparține lui Costin Petrescu. Provenind dintr-o familie care a dat mai mulți zugravi de biserici, el s-a perfecționat frecventând școli de belle arte în București, Viena, München și Paris, fiind recunoscut în plan european ca un maestru al frescei. Pictura Catedralei Încoronării a fost prima sa lucrare de anvergură, în realizarea căreia a preluat tradiția picturală bizantină. Capodopera sa rămâne însă marea frescă de la Ateneul Român (1933-1938).
Atât mozaicurile din lunetele celor patru nișe ale pridvorului, cât și icoanele catapetesmei aparțin pictorului Dumitru Ion Norocea. Pentru mozaicuri, el a adus materiale din Italia. Catapeteasma propriu-zisă și întreg mobilierul au fost realizate de sculptorul Constantin Mihail Babic.Locașul de cult are o suprafață de 750 mp, iar turla atinge înălțimea de 40 m.
Biserică de încoronare și monument al Unirii, destinată să primească și încoronările viitoare ale dinastiei române, construcția centrală este încadrată de o incintă patrulateră ce trimite la spațiul unei mânăstiri.
Inspirată mai mult de ideea națională decât de cea monahală, clopotnița, cu cei 58 de metri ai săi, este menită să domine întreg peisajul înconjurător. De fapt, în forma sa inițială, nu avea crucea în vârf, ci un catarg de pe care trebuia să fluture tricolorul.
Colțul sud-estic al incintei, clădire etajată, avea funcția de reședință regală. În celălalt colț, nord-estic, o structură similară cuprindea sălile unui proiectat muzeu al Unirii. Cele două spații sunt unite, pe latura estică, de unul dintre cele mai importante elemente arhitectonice: o galerie maiestuoasă prin înălțime și decoruri, accesibilă dinspre curte prin două scări monumentale.
Piatra de temelie a edificiului a fost pusă în 28 martie, a doua zi de Paști a anului 1921. În iunie biserica era înălțată la roșu, iar în august se încheiau lucrările la clopotniță. La 8 septembrie a fost montată crucea mare de pe turlă, iar la începutul lunii următoare au fost instalate clopotele.
La 1 decembrie 1921 au fost ridicate schelele, iar următoarele zece luni au fost dedicate realizării frescei. În 8 octombrie 1922, ceremonia de sfințire a fost oficiată de patru arhierei, în frunte cu mitropolitul Nicolae al Ardealului.
Catedrala Încoronării îi aștepta pe suverani. (V.M.)
