Clerul militar și-a făcut prezența în armata română îndată după Unirea Principatelor. Dar până și în Războiul de Independență „preoții de garnizoană” aveau un statut incert, fără a se bucura de avantajele corpului ofițeresc. Abia declanșarea Primului Război Mondial a motivat Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și Marele Cartier General al Armatei să adopte un set de Instrucțiuni prin care să sistematizeze rețeaua preoților din armată și să o asimileze ierarhiei militare. Șeful Serviciului Religios al Armatei a primit gradul de colonel, iar simplii preoți militari, inițial locotenenți, după fapte de eroism, puteau deveni căpitani. Experiența traumatizantă a războiului, dar și mentalitatea care a dus la menținerea în Constituția din 1923 a sintagmei „Biserică dominantă” pentru Biserica Ortodoxă Română au determinat o structurare și mai elaborată a activității preoților în oștire.
Legea pentru organizarea clerului militar, din 6 august 1921, a înființat Episcopia Armatei. Actul mai prevedea numirea pe lângă fiecare regiment a unui preot aparținând cultului majoritar din unitatea în cauză. Pentru ca și militarii aparținând minorităților etnico-religioase să poată beneficia de asistență spirituală, în fiecare garnizoană exista câte un cleric cu grad ofițeresc, preot, pastor, rabin sau imam.
Ierarhul Episcopiei Armatei purta titulatura de episcop de Alba Iulia, localitate în care se afla și sediul central al instituției. Prin această amplasare se urmărea ameliorarea prestigiului orașului care găzduise lucrările Marii Adunări Naționale de la 1 decembrie 1918. Episcopul de Alba Iulia se încadra într-o dublă jurisdicție. În calitate de arhiereu, era membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. În plan militar, avea gradul de general și funcția de inspector al clerului militar aparținând tuturor cultelor.
Miron Cristea, devenit mitropolit primat în 1919, a căutat ca prin numirea episcopului armatei să-l recompenseze pe unul din protopopii ortodocși din Transilvania care să se fi remarcat în acțiunea politică românească pentru Unire. Primul vizat a fost Vasile Saftu, protopop al Brașovului, fost președinte al Sfatului Național Român din Țara Bârsei. Numit în 1921, el nu și-a mai putut lua funcția în primire, deoarece a murit la 6 aprilie 1922. Al doilea vizat a fost Ioan Teculescu, protopop al Alba Iuliei, președinte al Consiliului Național Român local la 1918. Rămas văduv, el și-a luat numele monahal de Iustinian. A fost primit cu toată deferența de autoritățile bisericești și de stat. I s-a acordat Ordinul „Coroana României”, în rangul de Comandor, și medalia Răsplata Muncii pentru Biserică, clasa I. A fost hirotonit episcop de Alba Iulia la 10 martie 1923 și instalat la 10 aprilie, în același an. Și prezența sa în fruntea Episcopiei Armatei a fost scurtă, deoarece în decembrie 1924 a devenit episcop de Cetatea Albă și Ismail.
Profesor de istorie și teologie morală la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu, Ioan Stroia a fost numit în 1908 protopop ortodox al Sibiului. La 15 iunie 1925 a fost hirotonit episcop al armatei. Între meritele dobândite în această calitate, se cuvine menționată redactarea în 1931 a Instrucțiunilor provizorii asupra serviciului religios în timp de pace și în timp de campanie. Pe parcursul păstoririi sale, s-a străduit să obțină cât mai multe locașuri de cult pentru armată.
Moartea lui Ioan Stroia în 1937 a deschis din nou problema succesiunii la scaunul episcopal al armatei. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a propus Ministerului Apărării Naționale trei candidați. A obținut câștig de cauză Partenie Ciopron, în primul rând pentru faptul că a fost combatant în Primul Război Mondial, rănit în 1917 în luptele de la Oituz. În plus, el a avut în perioada postbelică o carieră remarcabilă. Călugărit în 1921, a absolvit în 1933 cursurile Facultății de Teologie din Cernăuți, fiind numit în anul următor exarh al mânăstirilor din Arhiepiscopia Iașilor. Pericolul declanșării unui nou război global l-a determinat pe episcopul de Alba Iulia, Partenie Ciopron, să depună eforturi în vederea sporirii numărului preoților din armată, ajungând de la 30 de clerici în 1937, la peste 100 în 1941, anul începerii beligeranței României. Conștient de utilitatea unui organ de presă bisericească, el a înființat în 1940 revista Arma Cuvântului. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe lângă asistența religioasă acordată soldaților, preoții militari au depus eforturi pentru a regenera viața bisericească din Basarabia, dezorganizată după un an de ocupație sovietică.
După aproape 100 de ani de la înființare, Episcopia de Alba Iulia suscita unele semne de întrebare asupra relațiilor interconfesionale. Este interesantă spre pildă, ca temă de cercetare, atitudinea pastorilor protestanți sau neoprotestanți, a imamilor și a rabinilor puși să recunoască autoritatea militară și administrativă a unui episcop ortodox. Misiunea acestuia din urmă, indiferent de titularul funcției, n-a fost ușoară, cerându-i-se să construiască aproape din nimic o instituție cu o structură complicată. Până și stabilirea sediului central a cerut un număr de ani. Primii doi episcopi au fost nevoiți să-și desfășoare activitatea în spațiul disponibilizat prin transferul unei divizii de la Alba Iulia la Galați. Abia în anii 1928-1929, în contextul pregătirii Serbărilor Unirii, guvernul României a oferit fonduri pentru finalizarea construcției Catedralei Încoronării. Atunci, catedrala ca atare și aripa sud-estică a ansamblului au devenit locaș de cult, respectiv sediu administrativ al Episcopiei Armatei. Este de prisos să insistăm asupra faptului că regimul comunist instaurat în România în perioada 1945-1947 trata cu o vădită neplăcere prezența Bisericii în armată. Instituția clerului militar a fost desființată printr-un simplu ordin emis la 22 august 1948. (V.M.)
