Începând din deceniul al treilea interbelic, viața citadină din Alba Iulia a dobândit un alt suflu, în care vechiul și noul erau prezente deopotrivă. Ca și în celelalte centre urbane ale Transilvaniei, s-au extins, treptat, efectele apartenenței la statul român. În industrie, comerț și în domeniul creditului întreprinzătorii evrei și-au păstrat preponderența, până la al Doilea Război Mondial. Au apărut însă, modest la început, industriile, magazinele și băncile românești. Uzina Comunală S. A., de exemplu, avându-l director pe inginerul Ioan Buda, distribuia curentul electric în întreg orașul și executa instalații în domeniu. Banca Izvorul din comuna Ighiu a fost strămutată prin anii ’20 în oraș, alăturându-se agenției Băncii Naționale. Același lucru s-a petrecut în colegiul medicilor și în barou. Slab reprezentați în primii ani ai secolului XX în cele două corporații, românii și-au consolidat pozițiile în deceniile trei și patru. O transformare radicală, sub aspectul apartenenței etnice, s-a produs în mediile oficiale. Corpul ofițeresc, cel didactic, al magistraților și al funcționarilor de stat au cunoscut un proces de românizare. Toți reprezentanții noilor elite românești și familiile lor aveau nevoie de locuințe, fapt care a marcat evoluția edilitară a Alba Iuliei.
Membrii bine situați ai societăți românești nu puteau fi trimiși la o periferie puțin atrăgătoare, așa că municipalitatea a căutat timp de un deceniu o soluție convenabilă. Rezolvarea se afla de fapt sub ochii edililor. Partea estică a așa-numitului „glacis”, zona de protecție a Cetății, nici măcar nu purta vreun nume, așa încât în actele primăriei apărea drept terenul „Sub Cetate”. Cu o suprafață de 15 ha, el a fost cedat primăriei în 1928 de Ministerul de Război, care, aplicând prevederile Legii pentru reforma agrară din 1921, l-a parcelat în loturi de construcție. Cu acestea au fost puși în posesie membrii enumerați mai sus ai elitelor românești.
Precaritatea izvoarelor scrise este compensată în cazul nostru de importante surse constând în fotografii istorice. Imaginile reținute de Adalbert Cserni la începutul secolului XX, interesat de potențialul arheologic al zonei, ne prezintă un teren neconstruit, străbătut de câteva căi de acces, asemănătoare unor drumuri de țară. Chiar și personajele care apar în una dintre fotografii sunt țărani îmbrăcați în straie naționale românești.
Plăcile fotografice folosite de Arthur Bach prin anii ’30 ne înfățișează un peisaj urban radical schimbat. Vedem la început două-trei case, pentru ca altele să apară în grabă, întâi la roșu și la scurt timp finisate. O fotografie realizată după un an-doi ne prezintă, în partea nord-estică, un segment de front stradal aproape complet.
Calitatea locuințelor, evidențiată de fotografii, confirmă desemnarea beneficiarilor după criteriile prezentate mai sus. Nu întâmplător, până târziu în anii ’60, tradiția populară a reținut locul sub denumirea de „strada domnilor”. Dar selecția nu a fost una exclusivistă, nici sub aspectul statutului socio-profesional, nici sub cel al apartenenței etnice. Au apărut și unii proprietari care nu pot fi încadrați în categoria elitelor, precum și alții, de etnie maghiară sau evreiască.
Existența unui nou spațiu urban a permis autorităților să plaseze acolo sediile unor instituții de interes public, precum ocolul silvic sau căminul de ucenici prin care treceau cei care urmau să sporească numărul meseriașilor români ai orașului.
A luat astfel naștere unul dintre cele mai importante trasee din centrul Alba Iuliei, rezultat al unei politici edilitare a municipalității; i s-a dat o denumire pe măsură: bulevardul Ion I. C. Brătianu.
Locul care ne-a reținut atenția, ca și multe altele, dovedește că și străzile se află „sub vremuri”, odată cu oamenii care le locuiesc. Primele schimbări abuzive de proprietari le-a produs „centrul național de românizare”, care, în 1940, a trecut câteva locuințe evreiești în posesia unor legionari. După un deceniu, inamicii fără cruțare ai legionarilor, comuniștii, au făcut același lucru, adoptând și aplicând Decretul nr. 92 din 19 aprilie 1950 pentru naționalizarea unor imobile. Noua protipendadă a orașului avea nevoie de locuințe confortabile. Unde mai pui că acestea erau gata mobilate, iar șifonierele lor erau pline de haine de calitate.
În 1950, strada se numea deja „Constantin Dobrogeanu Gherea”. După 1990, a fost divizată: partea nordică, strada Decebal, apoi partea sudică, mai lungă, strada Octavian Goga. (V.M.)
