Serbările Unirii au avut întotdeauna un caracter politic. Organizarea lor a presupus depunerea unor eforturi materiale, mobilizări de mase şi colaborări instituţionale, cerând mijloace de care nu putea dispune decât guvernul. Serbările din 1939 au fost marcate de teatralismul rigid al regimului carlist şi de spectrul sumbru al războiului mondial care tocmai izbucnise.
Aşa cum se întâmplase cu zece ani în urmă, evenimentele politice au împiedicat aniversarea împlinirii a două decenii de la Unire în 1938. În 11 februarie fusese instaurat regimul autoritar al regelui Carol al II-lea, iar în lunile următoare, prin decrete regale, au fost iniţiate reforme menite să creeze o nouă formă de stat, inspirată din regimul fascist italian.
Nici anul 1939 nu s-a arătat a fi unul mai liniştit, dimpotrivă. La 1 septembrie izbucnise al Doilea Război Mondial, după ce mobilizarea parţială decretată în 16 martie evidenţiase faptul că sub aspectul instrucţiei şi al dotărilor, armata română se afla într-o situaţie disperată.
Cu toate acestea, la 1 decembrie 1939, în capitală şi în special la Alba Iulia, s-au desfăşurat serbări ale Unirii. Să fi fost o încercare a lui Carol şi a consilierilor săi de a demonstra strângerea rândurilor naţiunii în jurul regelui său în situaţia ameninţărilor de la frontiere?
În Bucureşti, la Te Deumul de la Patriarhie au participat personalităţi precum A. C. Cuza, Alexandru Vaida Voevod, Istrate Micescu, ministru de Justiţie, Grigore Gafencu, ministru al Afacerilor Străine ş. a. La sesiunea solemnă a Academiei Române, alături de academicieni, au fost prezenţi cam aceiaşi oameni.
Ca şi în 1929, cele mai ample manifestări aniversative au avut loc la Alba Iulia. În dimineaţa zilei de 1 decembrie, au coborât aici din trenul oficial Ion Gigurtu, ministrul Lucrărilor Publice, Silviu Dragomir, ministru de Stat pentru Minorităţi, Constantin C. Giurescu, ministru de Stat însărcinat cu organizarea Frontului Renaşterii Naţionale şi Victor Jinga, fost subsecretar de Stat la Ministerul Economiei Naţionale.
Dar unde erau regele Carol al II-lea şi prim-ministrul Gheorghe Tătărescu? Considerau probabil că situaţia ţării era mult prea gravă pentru ca ei să poată părăsi capitala. Şi ce mesaj de împliniri grandioase puteau ei transmite poporului când frontierele României Mari se aflau sub o ameninţare care în anul următor avea să devină fatală?
Oficialii centrali şi locali s-au îndreptat spre Catedrala Încoronării, pentru Te Deumul oficiat de episcopul armatei, Partenie Ciopron. Ei au luat apoi parte la adunarea solemnă din sala Teatrului Caragiale, unde au luat cuvântul Constantin C. Giurescu, Silviu Dragomir, Ion Gigurtu şi Victor Jinga.
A urmat, ca formă tipică a cultului personalităţii, trimiterea unor telegrame al căror destinatar era însuşi regele, prin care participanţii îşi exprimau voinţa de a face front comun în jurul Tronului, împotriva pericolelor interne şi externe. Avea să se vadă însă că astfel de manifestări comandate aveau efecte pur propagandistice, ele fiind ineficiente în contracararea ameninţărilor la care era expusă România.
Spectacolul cel mai interesant al serbărilor Unirii a fost cel exterior. Pe lângă localnici, la acesta au participat grupuri sosite din mai multe părţi ale Transilvaniei. Imaginile fotografice şi filmările reţin pancarte purtate de cei veniţi din judeţele Sibiu, Făgăraş, Turda, Mureş, Odorhei şi Ciuc. Se observă atenţia acordată judeţelor cu minorităţi consistente maghiare şi secuieşti, în condiţiile în care revizionismul Ungariei tindea să-şi atingă scopurile. Mobilizarea participanţilor s-a făcut în principal pe linia Frontului Renaşterii Naţionale, partidul unic al regimului carlist.
Memoria vizuală a reţinut trei aspecte dominante: abundenţa uniformelor, stilul pavoazării oraşului şi fizionomiile participanţilor.
Este cunoscută pasiunea lui Carol al II-lea pentru uniforme. Diversitatea lor a fost uimitoare la Alba Iulia, la 1 decembrie 1939: de la cele fireşti, militare, la uniforma Frontului Renaşterii Naţionale, a femeilor membre ale FRN, a Gărzii FRN, a ţăranilor membri ai FRN, a ţărăncilor membre ale FRN, acestea din urmă fiind adaptări ale costumelor populare.
Pavoazarea friza giganticul prin dimensiunile elementelor sale: panouri şi o butaforie omniprezentă pe care emblema Frontului Renaşterii Naţionale punea în umbră stema de stat a României. A fost o singură excepţie, o stemă regală suficient de mare pentru a ocupa lăţimea unei străzi.
Aceleaşi surse ne prezintă, în nesfârşitele coloane ale celor care defilau prin faţa tribunei oficiale sau în grupurile asistenţei, cu excepţii nesemnificative, fizionomii preocupate, îngrijorate, cel mult indiferente. Ele nu exprimau satisfacţia pe care trebuia s-o trezească faptul că unirea Transilvaniei cu România împlinea două decenii.
Serbările Unirii de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1939, nu au constituit o manifestare spontană a bucuriei unei naţiuni mândre de realizarea sa politică epocală. Ele au fost expresia unui regim politic autoritar, dezavuat de popor. Evenimentul a purtat, de asemenea, marca războiului mondial care avea să dea câştig de cauză în mai puţin de un an statelor revizioniste, pe seama integrităţii teritoriale a României. (V.M.)
