Celor ce coboară prin poarta a III-a a Cetăţii din Alba Iulia li se înfăţişează treptat un obelisc de piatră care impresionează în primul rând prin înălţimea sa. Dar puţini dintre ei trăiesc impresia vie că au în faţă, poate, cel mai important monument de for public din România ultimului secol.
De cine a fost realizat?
Numele sculptorului Iosif Fekete este pe cale de a fi uitat. Cu toate acestea, pentru lumea cunoscătorilor, el stă fără complexe alături de Dimitrie Paciurea, care i-a fost maestru, Corneliu Medrea şi, de ce nu, alături de Constantin Brâncuşi. În realizarea obeliscului, principalul colaborator al lui Iosif Fekete a fost arhitectul, dat uitării într-o şi mai mare măsură, Octavian Mihălţan.
Monumentul despre care vorbim este, înainte de toate, rodul unei stări de spirit. Până la începutul secolului XX, românii au format doar o mică parte din populaţia oraşelor Transilvaniei. După 1918, românii, migrând într-o proporţie însemnată dinspre sate spre oraşe sau dinspre oraşele mici spre cele mari, au găsit acolo o arhitectură şi o artă monumentală în care nu se regăseau. În consecinţă, ei au încercat să compenseze această stare de lucruri cu rezultate uneori mai reuşite, alteori mai puţin reuşite. Începutul l-a făcut Biserica Încoronării din Alba Iulia (1922), urmată de un şir de biserici înălţate în stil neobizantin la Cluj (1930), Târgu Mureş (1934), Mediaş (1935) şi Sighişoara (1937).
Starea de spirit la care ne referim s-a manifestat din nou la Alba Iulia spre mijlocul deceniului al patrulea interbelic. În 1934 se împlineau 150 de ani de la marea revoltă ţărănească condusă de Horea. Despărţământul Alba Iulia al „Astrei” a adoptat decizia de a marca clipa prin înălţarea unui monument care, prin dimensiuni şi prin calităţile sale artistice, să poată sta la înălţimea evenimentului comemorat.
De la idee la înfăptuire trebuia însă străbătut un drum lung, deoarece proiectul era unul foarte ambiţios. Societatea culturală „Astra” nu ducea lipsă de iniţiative, dar nu acelaşi lucru se poate spune despre banii „Astrei”. În consecinţă, începând din 1933, membrii comitetului constituit ad hoc pentru înălţarea monumentului au desfăşurat o campanie febrilă în scopul colectării sumelor necesare. Pentru a da gestului lor o încărcătură simbolică, ei au încercat să lege cauza pentru care osteneau de contribuţia generaţiei tinere a ţării. Prin ziare şi prin revizoratele şcolare s-a încercat sensibilizarea învăţătorilor, a profesorilor şi a elevilor … mai bine zis a părinţilor acestora. Au ajuns la Alba Iulia bani de la îndepărtatele şcoli din judeţele Ismail (Basarabia) sau Durostor (Cadrilater). Contribuţiile şcolilor au fost modeste, dar marcate de semnificaţia scopului urmărit. Cel mai semnificativ efort l-a depus Iuliu Vuia, profesor din Caransebeş. Entuziasmul său s-a materializat în strângerea sumei de 150.000 de lei. Din păcate profesorul Vuia a murit în 1933, fără a mai putea vedea cu proprii ochi opera căreia i se devotase.
S-au implicat în campania de colectă cele mai diverse bresle profesionale, de la preoţi, profesori, învăţători, până la politicienii de carieră. În urma publicării unui memoriu semnat, între alţii, de Octavian Goga, Ion Mihalache şi Pan Halippa, membrii Adunării Deputaţilor şi-au donat în 1934 diurna pe o zi pentru monumentul lui Horea, rezultând o sumă de 260.000 de lei.
Donaţiile colectate de „Astra”, care se apropiau de suma de 700.000 de lei, erau totuşi departe de costurile estimate. Pentru a preîntâmpina eşuarea unui proiect naţional în jurul căruia se făcuse o publicitate imensă, guvernul a oferit el „partea leului”, adică diferenţa până la 3.000.000 de lei.
Înviorarea susţinătorilor proiectului s-a datorat şi faptului că la 28 februarie 1935 a fost comemorat supliciul la care fuseseră supuşi Horea şi Cloşca, cu 150 de ani în urmă, la Alba Iulia. Tensiunea emoţională produsă de evocarea tragerii pe roată a produs efecte şi în opinia publică şi în cea a ordonatorilor de credite.
O problemă la fel de complicată a fost aceea a găsirii unui sculptor a cărui sensibilitate artistică să intre în rezonanţă cu ideea care susţinea proiectul. Şi-a oferit mai întâi serviciile Corneliu Medrea, dar se pare că el nu a putut ajunge la o înţelegere cu comitetul de la Alba Iulia nici în privinţa sumei, nici în cea a formei monumentului.
În cele din urmă, lucrarea a fost atribuită cuplului Iosif Fekete, Octavian Mihălţan. Acesta din urmă a participat şi la concepţia artistică, dar i-au revenit în principal partea de arhitectură şi conducerea tehnică a şantierului.
În anii 30 ai secolului trecut, Iosif Fekete (1903-1979) nu mai era un necunoscut în lumea românească a artelor plastice. Imprevizibilul îşi pusese amprenta asupra destinului său. Ucenic metalurgist la Hunedoara în 1919, doi ani mai târziu era student la Academia de Belle Arte din Bucureşti. După mai multe premii acordate de Salonul Oficial de Sculptură, Fekete îşi trăia gloria de a-i fi inaugurată, în 1935, o operă majoră, Monumentul Eroilor Aerului din Bucureşti. Poate acest succes a fost hotărâtor în a-l recomanda comitetului de la Alba Iulia.
Ceea ce nu s-a spus sau s-a spus prea puţin despre Iosif Fekete, este faptul că opera sa este o expresie definitorie a introducerii stilului Art Deco în România. Născută după 1900 în Franţa, Art Deco a dominat timp de o jumătate de secol arhitectura, sculptura şi artele decorative de pe mai multe continente. Într-o descriere schematică, Art Deco îmbină motivele geometrice cu cele florale şi cu graţia liniei corpului uman. Se poate afirma cu convingere că Monumentul Eroilor Aerului şi Obeliscul Horea, Cloşca şi Crişan sunt reprezentări caracteristice ale stilului Art Deco. Iată cum geniul artistului a reuşit să îmbine idei istorice de o mare tensiune emoţională cu modernismul în artă, evitând orice ostentaţie care ar fi putut ultragia opinia publică.
Rezultatul colaborării lui Fekete cu Mihălţan este un obelisc înalt de 22,5 metri, amplasat pe o terasă care îl face vizibil de la zeci de kilometri. Cele trei benzi verticale de pe faţada sa vestică îi potenţează silueta, prezentându-l şi mai înalt. Pe aceeaşi faţadă, altorelieful care-i înfăţişează pe cei trei conducători în faţa ţăranilor este plasat într-un cadru delimitat de elemente florale care schiţează harta României Mari. Această soluţie plastică este atât de subtilă încât n-a atras atenţia autorităţilor într-o perioadă în care nu era permis să se spună sau să se arate ceva despre apartenenţa Basarabiei la România.
Pe faţada vestică, monumentul are ataşată o reprezentare sculpturală a zeiţei victoriei, înaripată, purtând în mâna dreaptă o cunună de lauri, destinată celor trei eroi martiri. „Victoria” de la Alba Iulia îmbină graţia feminină cu forţa ideii care a motivat înălţarea monumentului.
Poate nu ar strica, la finalul acestei evocări, să se spună câteva cuvinte despre Societatea „Pietroasa” din Deva, care a oferit calcarul de Banpotoc din care a fost înălţat monumentul şi trahitul, rocă mai dură, din care a fost construit soclul acestuia. Concomitent cu implicarea în construcţia de la Alba Iulia, Societatea „Pietroasa” mai participa la realizarea Mausoleului de la Mărăşeşti.
Inaugurării Obeliscului „Horea, Cloşca şi Crişan”, la 14 octombrie 1937, i s-a conferit amploarea unei celebrări naţionale. Ea s-a desfăşurat în prezenţa regelui Carol al II-lea şi a principelui Mihai, mare voievod de Alba Iulia (titulatură pe care ar fi trebuit s-o poarte, pe viitor, toţi moştenitorii Tronului României).
Arareori au putut fi văzute la un loc atâtea uniforme de gală, decoraţii şi personalităţi de prim rang ale vieţii politice, militare şi bisericeşti. Fotografiile alb-negru lasă imaginaţiei noastre libertatea de a da culoare scenelor desfăşurate. Împrejurarea a fost caracterizată printr-o strălucire căreia i se pot găsi toate meritele şi cusururile unei ceremonii oficiale. Ceea ce rămâne însă peste decenii este meritul aproape anonim al celor care au dat monumentului măreţia austeră a Apusenilor din apropiere. (V.M.)
