Márton Áron s-a născut la 28 august 1896, la Csíkszentdomokos, în comitatul Ciuc, azi Sândominic, în județul Harghita, aproape de izvorul Oltului, într-o familie de țărani. Zonă cu o climă aspră, în care localnicii își câștigau cu greu existența, ținutul natal i-a călit firea făcându-l să înțeleagă că viața nu oferă nimic fără perseverență. A urmat clasele primare în comuna de baștină, apoi gimnaziul inferior la Șumuleu și la Miercurea Ciuc. Simțind din copilărie o înclinație spre misiunea preoțească, și-a continuat studiile la Gimnaziul Superior Romano-Catolic din Alba Iulia. Destinul său, ca și cele ale altor milioane de tineri de vârsta sa, a fost tulburat de declanșarea Primului Război Mondial. În 15 iunie 1915, la trei zile după ce a luat bacalaureatul, a fost mobilizat și trimis pe frontul din Italia. După cursurile urmate în vara anului 1916 la Școala de Ofițeri din Sibiu, a fost avansat la gradul de locotenent. Participând din nou la ostilități pe Frontul de Sud, dar și pe cel de Est, a fost rănit de patru ori, dar a putut în același timp să-și verifice calitățile de conducător.

După demobilizare, ca etnic maghiar de confesiune romano-catolică, a trăit sentimente de confuzie datorită schimbării apartenenței politico-statale a Transilvaniei. A rămas o vreme în comuna natală, lucrând pământul alături de părinții săi și citind atunci când îi permitea timpul. A înțeles însă că marasmul său nu poate dura la nesfârșit. Nu s-a regăsit în niciuna dintre ocupațiile pe care le-a practicat timp de câteva luni, fapt care i-a adus din nou în atenție înclinația spre preoție din prima tinerețe. La 11 octombrie 1920 și-a început studiile la Institutul Teologic din Alba Iulia, impunându-se în scurt timp în ochii colegilor, dar mai ales în cei ai profesorilor, ca „o speranță a diocezei”.

Hirotonit preot în 1924 de episcopul Gusztáv Károly Majláth, nu s-a limitat la cariera preoțească, organizând și conducând în Ținutul Secuiesc mai multe asociații culturale și spirituale. A fost un timp pedagog la Orfelinatul Terezian din Sibiu, unde s-a străduit să-și perfecționeze cunoștințele de limba română și germană, apoi, în 1930, a devenit arhivar al Episcopiei Romano-Catolice din Alba Iulia. Viața sa se desfășura într-o continuă mișcare. În 1932 era paroh al bisericii Sfântul Mihail din Cluj, unde a redactat revista Erdélyi Iskola (Școala Transilvaniei), prin care încerca să stimuleze învățământul confesional romano-catolic din provincie.

Evenimentul crucial al existenței sale s-a petrecut șapte ani mai târziu, când papa Pius al XI-lea l-a numit episcop de Alba Iulia. Sfințirea sa în înalta demnitate a avut loc la 12 februarie 1939, în biserica Sfântul Mihail din Cluj. În discursul rostit cu acest prilej el a evidențiat faptul că locuitorii Transilvaniei vorbesc trei limbi și se închină în șapte rituri, dar evanghelia lui Cristos poate fi o cale de apropiere.

Márton Áron s-a instalat în scaunul episcopal de Alba Iulia într-un moment politic și militar neprielnic. La 1 septembrie 1939 a izbucnit al Doilea Război Mondial. La 30 august 1940 a fost semnat Dictatul de la Viena, pe care el îl considera „o fantasmă”. În 18 mai 1944, se afla în Cluj, în biserica Sfântul Mihail, pentru a hirotoni noi preoți, tocmai în perioada în care autoritățile maghiare concentrau populația evreiască în vederea deportării. În lucrarea sa asupra istoriei evreilor din Transilvania, Moshe Carmilly-Weinberger, pe atunci rabin-șef al Clujului, l-a apreciat pe Márton Áron care s-a angajat cu temeritate în salvarea celor pe care îi așteptau porțile lagărelor de exterminare. „În acele vremuri tragice – scria Weinberger – s-a reliefat și măreția umană a episcopului Márton Áron, singurul ,episcop maghiar’ în Transilvania care în 18 mai 1944, în biserica Sfântul Mihail din Cluj, și-a ridicat glasul și a rugat, a somat societatea maghiară să ajute evreimea adunată în ghetouri și aflată în fața deportării”. Mai mult, el i-a adresat prim-ministrului de la Budapesta, Döme Sztójay o scrisoare prin care își exprima stupoarea în fața politicii, pe care o considera iresponsabilă, de exterminare a evreilor. Prin poziția sa, episcopul și-a atras ostilitatea autorităților din Cluj, dar, mai târziu, atitudinea sa de solidaritate umană i-a adus, post mortem, cetățenia de onoare a Israelului și titlul de „drept între popoare”.

Am putea spune că în 1944 Márton Áron a schimbat dictaturile. După 23 august, au fost făcuți primii pași pentru accederea la putere a comuniștilor în România. Într-o pastorală, el a cerut clerului să nu se implice în politică, referindu-se de fapt la politica de extremă stângă. Înțelegea foarte bine că Uniunea Populară Maghiară era doar un instrument la îndemâna comuniștilor. În 1948 le-a cerut preoților săi să depună toate eforturile pentru a contracara desființarea Bisericii Greco-Catolice, evidențiind faptul că după persecuțiile împotriva uniților vor urma cele împotriva romano-catolicilor.

Arestat în 1949, Márton Áron a fost purtat fără proces prin închisorile de la Jilava, Aiud, Sighet și București, până când a fost emisă sentința de detenție pe viață sub acuzarea de trădare de țară. A stat închis totuși doar șase ani, fapt care ilustrează arbitrariul așa-zisei justiții comuniste. Eliberat la 25 martie 1955, și-a putut relua demnitatea episcopală, bucurându-se de o relativă libertate de mișcare. Autoritățile erau totuși incomodate de această stare și i-au impus arestul la domiciliu, care s-a desfășurat în perioada 1957-1967. Ridicarea acestei restricții s-a datorat temerii guvernului de la București că imaginea internațională a României, și așa deteriorată, va avea și mai mult de suferit.

Márton Áron și-a putut relua vizitațiunile canonice și a putut întreprinde trei călătorii la Roma, prezentându-i papei Paul al VI-lea adevărata stare a Bisericii Romano-Catolice din România. Și-a considerat anii de închisoare o „școală a iubirii”, care l-a învățat să se apropie cu dragoste de fiecare om, indiferent de originea etnică și de religia acestuia. Pentru el, bătrânețea târzie a venit împreună cu o boală grea și cu mari suferințe. S-a stins din viață la 29 septembrie 1980, fiind înmormântat, cinci zile mai târziu, în cripta catedralei romano-catolice din Alba Iulia. Meritele pe care le-a dobândit ca preot și înalt prelat, curajul și devotamentul cu care și-a slujit biserica, asumându-și suferințe și privarea de libertate, umanitatea pe care a arătat-o coreligionarilor, în general semenilor, indiferent de confesiune, toate acestea au făcut ca acum să se afle în desfășurare procesul de beatificare a episcopului Márton Áron. (V.M.)