Cu păr blond, ten fin, buze subţiri şi mâini graţioase, Maria Cristina (1574-1621) a fost considerată de unii ca fiind printre cele mai frumoase femei care au ajuns la Alba Iulia, în capitala principatului Transilvaniei. Născută în Graz, la origini prințesă germană, membră a Casei de Habsburg, a fost fiica arhiducelui Carol al II-lea de Austria și a Mariei Anna de Bavaria, dar şi nepoata împăratului romano-german Rudolf al II-lea.

Arhiducesa a ajuns principesă a Transilvaniei, pentru scurt timp, prin căsătoria cu Sigismund Báthory (1572-1613). Nunta celor doi, văzută ca un câștig politic extrem de important pentru Transilvania, a avut loc la Alba Iulia, în 6 august 1595, în urma unui contract de căsătorie îndelung discutat şi după o ceremonie simbolică desfăşurată la Graz.

Viitorii miri s-au cunoscut doar cu câteva zile înaintea marelui eveniment. După o călătorie de aproape o lună și jumătate, Maria Cristina, însoţită de mama sa, Maria Anna de Bavaria şi de 6000 de călăreți germani, a fost întâmpinată de Sigismund, nu departe de Alba Iulia, cu alai, muzică şi o caleaşcă trasă de opt cai albi. Nunta care a urmat a fost un eveniment ce s-a desfăşurat cu mare fast. În cinstea mirilor a fost dat un banchet la care au luat parte soli munteni, moldoveni, turci, tătari, precum şi de la marile curți europene. La marea sărbătoare a fost invitat şi Mihai Viteazul, care nu a putut participa. Domnitorul şi-a trimis însă reprezentanţii, boierii Stroe Buzescu şi Radu Calomfirescu, cu „daruri scumpe” de nuntă: „un cal foarte frumos, luxos împodobit, cu un paloş bătut cu pietre scumpe şi opt bucăţi de brocart cu fir de aur pentru mireasă”.

Păstrând nota de răceală a combinaţiilor dinastice obişnuite, relaţia dintre cei doi a fost, încă de la început, una încordată şi neechilibrată. În noaptea nunţii, Sigismund a evitat raportul conjugal şi a ales să-şi părăsească mireasa. Cu o căsătorie celebrată numai în acte, îşi trimite astfel proaspăta soţie în cetatea Chioarului, unde a stat ca prizonieră până în anul 1598. Pornind de la acest episod, s-a ajuns la relatări diverse şi controversate privind viaţa intimă a principelui. Problemele de natură sexuală ale acestuia au fost puse, de cronicari, pe seama mai multor afecţiuni, dar şi a unor vrăjitorii făcute asupra sa. Se pare că Báthory ar fi fost legat prin farmece de o babă, pe nume Ioana, sau de mama lui Ştefan Bocskai, întrucât refuzase să-i ia fiica în căsătorie şi o preferase pe Maria Cristina. Pierderea potenței sexuale l-a determinat să recurgă la diverse remedii. A încercat să se trateze cu medicamente, unele trimise de mama Mariei Cristina, dar şi prin metode alternative, cu ritualuri de magie, cum ar fi folosirea figurinelor de ceară cu reprezentarea celor doi soţi, peste care se spuneau cuvinte de vrajă. A recurs, în disperarea sa, inclusiv la o reţetă pentru „pofta de sex şi vigoare a bărbaţilor din Evul Mediu”, toate însă fără a avea vreun rezultat.

Viața sexuală dezastruoasă i-a cauzat lui Sigismund Báthory un pronunţat declin interior şi slăbiciuni de caracter, devenite tot mai evidente. În martie 1598, nestatornicul principe a renunţat, pentru a doua oară la tronul Transilvaniei, dar nu şi pentru ultima dată, în favoarea Habsburgilor. Conducerea principatului a fost preluată de Maria Cristina, în numele împăratului Rudolf al II-lea. Domnia ei a fost, totuşi, doar formală; împăratul Rudolf al II-lea și-a trimis comisarii imperiali în Alba Iulia, pentru a conduce de facto principatul. Aceasta a devenit, astfel, singura femeie care a folosit celebra titulatură a „unificării”: Maria Christierna, Dei gratia Transylvaniae, Moldaviae, Valachiae Transalpinae princeps, titlu preluat de la soţul ei, care l-a purtat începând cu anul 1595.

Prinsă într-un mariaj nefericit, cu un soţ inconsecvent în acţiunile politice, în 1599, principesa Maria Cristina îl părăsește pe Sigismund, după ce acesta abdicase pentru a treia oară, și se întoarce pentru totdeauna în Austria. Căsătoria dintre cei doi a fost anulată la Vatican, de papa Clement al VIII-lea, în anul 1607. Motivul invocat a fost „neîmplinirea căsătoriei”. Conform obiceiului, virginitatea principesei trebuia dovedită prin control de „specialitate” sau prin jurământ, atestat de ambii soți, cât și de alte persoane. Pentru a evita o situație jenantă pentru Maria Cristina, s-a ales cea de-a doua cale.

De la casa părintească din Graz, Maria Cristina a continuat să servească, se pare, unor interese în care erau implicate personaje centrale ale capitalei Transilvaniei. Pe perioada exilului său la curtea imperială a lui Rudolf al II-lea din Praga, Mihai Viteazul apare imortalizat într-un tablou, din anul 1601 (o alegorie cu temă antică), semnat de pictorul Frans Francken cel Bătrân. Alături de domnul muntean, în poziţie centrală, este redat un personaj feminin. Cei mai mulţi istorici au identificat-o, pe singura femeie din tablou, cu principesa Maria Cristina, ajunsă prin conjuctura evenimentelor o apropiată a lui Mihai Viteazul, cel care îi inspira multă încredere şi de a cărui farmec se spune că era cucerită. De altfel, nici frumuseţea ei tipic germanică nu l-a lăsat rece pe domnitor. Conform relatărilor istorice, Maria Cristina i-ar fi servit lui Mihai Viteazul şi ca spioană. Se speculează chiar că în uciderea lui Andrei Báthory, omul care făcuse o pasiune pentru ea , dar pe care îl ura de moarte, complice ar fi fost Mihai Viteazul, cu toate că în Cronica Buzeştilor se infirmă categoric presupunerea. Însă, un tablou anonim din şcoala lui El Greco, contemporan perioadei, îi reprezintă pe Mihai Viteazul şi Maria Cristina în ipostaza de Irod şi Irodiada, primind ca trofeu capul cardinalului.

În anul 1608, după un destin greu încercat, sătulă de suferinţă, frumoasa Maria Cristina alege să caute iubirea lui Dumnezeu. Educaţia iezuită pe care a primit-o şi-a spus cuvântul. Se retrage într-o mănăstire din Tirol, unde va şi muri, în anul 1621, ca stareţă. (C. I. P.)