Principesa Apafi a Ardealului, Anna Bornemisza a fost un personaj feminin cu o personalitate surprinzătoare, având un şarm magnetic, o ambiţie indestructibilă, o inteligenţă nativă şi o energie debordantă. Aceste calităţi au fost combinate cu oportunism, duritate, viclenie şi o credinţă obsesivă în magia neagră, care au făcut-o nemuritoare, dar şi temută şi controversată în conştiinţa multor oameni.
Anna Bornemisza s-a născut în prima jumătate a secolului al XVII-lea, cel mai probabil în anul 1630. Descindea din cele mai vechi familii de nobili unguri din Transilvania, fiind fiica lui Pal Bornemisza de Berhida şi Petrilin şi a Annei Kendeffy, dar avea şi rude de sânge printre nobilii români.
În vara anului 1653, principesa se căsătoreşte cu Mihai Apafi I (1632-1690), un tânăr de 21 de ani, cu părul roşcat şi mic de statură, devenit, 8 ani mai târziu, în 1661, penultimul principe al Transilvaniei. În această calitate, în 1663, Mihai Apafi I îi dăruieşte soţiei sale cadoul tradiţional de nuntă, anume cetatea Făgăraşului. Cuplul princiar a locuit mai mult la Făgăraş, dar și la Dumbrăveni, în condiţiile în care Palatul Princiar de la Alba Iulia, reședința principilor Transilvaniei, a fost distrus de turci şi tătari în timpul marilor invazii din 1658 şi 1662. Deşi a rămas pentru mult timp neutilizată, clădirea de la Alba Iulia nu şi-a pierdut importanţa cuvenită.
Domnia lui Mihai Apafi I nu a fost una uşoară, principatul fiind grav afectat de tulburări religioase, politico-militare, foamete şi molime, care i-au grăbit declinul. Anna Bornemisza a împărţit cu soţul ei povara domniei, chiar răscumpărându-l pe principe de la tătarii din Crimeea în 1660, după o campanie dezastruoasă din Polonia. A avut o mare influenţă asupra lui, asupra modului de gândire, asupra deciziilor şi acţiunilor acestuia. Era capabilă să-i dea principelui sfaturi extrem de pertinente în domeniile politicii şi diplomaţiei. A împărtăşit cu partenerul ei şi o parte din pasiuni. Îl însoţea adesea la partidele de vânătoare, iar când nu mergea obişnuia să citească mult. Principesa Apafi a îndrăgit, de asemenea, scrisul, muzica şi arta. La castelul familiei din Iernut avea o bibliotecă particulară, păstrată în inventarele familiei princiare a Transilvaniei din perioada 1671-1676, cu nu mai puțin de 104 volume. Deținea cărți de rugăciune, biblii, predici, fabulele lui Esop în limba maghiară, colecții de legi, dar şi de grădinărit. S-au păstrat, totodată, jurnalele sale economice, „Cronicile gospodăreşti”, ce descriu veniturile şi cheltuielile de pe domeniile princiare şi una dintre primele cărţi de bucate din Transilvania (Despre noul stil de a găti), tradusă de János Keszei în anul 1680, dedicată de autor principesei Anna Bornemisza.
Cu toate că a fost o iubitoare de lectură, timpul exagerat rezervat cititului de către soţul său, care îl sustrăgea de la alte obligaţii, cât şi obsesia acestuia, neînţeleasă și văzută ca o pierdere de vreme, pentru reparatul orologiilor, care „stăteau rânduite peste tot în casa lui”, au dus la dese discuţii şi scandaluri între cei doi. Potrivit cronicarului de curte Mihai Cserei, Anna Bornemisza „... nu-şi mai lua gura de pe bărbatul său ci şi ziua şi noaptea îl toca la urechi”. Îi reproşa inclusiv faptul că nu este asemenea înaintaşilor săi care au „câştigat prin războaie glorie şi averi mari”.
Cu o viaţă plină de preocupări personale, care îi hrăneau spiritul creator şi avid de frumos, Anna Bornemisza a acordat o atenţie deosebită culturii şi educaţiei. Ducând mai departe munca principesei, Zsuzsanna Lorántffy, soţia lui Gheorghe Rákoczy I, a dezvoltat la Făgăraş reţeaua de şcoli de la sate, punând accentul pe învăţământul în limba maternă şi pe educaţia fetelor. A fost însă şi extrem de autoritară, mercantilă, capricioasă şi mândră. Ca stăpână a cetăţii Făgăraş, în 1675, a impus măsuri severe împotriva indisciplinei, inclusiv pedepse cu moartea. În ciuda autorităţii sale, a gospodărit cu pricepere domeniul Făgăraşului, un rol pe care şi l-a asumat după ce soţul ei a căzut în apatie şi în patima beţiei.
Lovită de demenţă, o boală pe care se pare că o avea într-o formă uşoară încă din adolescenţă, soţia principelui Mihai Apafi I al Transilvaniei a căzut la pat, rămânând o bună parte de timp în camera ei împodobită cu obiecte de mare valoare şi zugrăveli scumpe. Pentru tămăduirea principesei au fost aduşi cei mai pricepuţi terapeuţi din Ardeal. În „tulburarea sa la cap” s-a văzut opera vrăjitoarelor. Mania ei era legată, în mare parte, de o teamă exagerată de muşte, pe care le lua drept vrăjitoare venite să-i facă rău. Era suficient să vadă o muscă şi era cuprinsă de panică. Se ascundea sub pat, după sobă sau se urca în podul palatului doar pentru a scăpa de ele. Dacă vedea vreo muscă pe masă, punea să fie schimbate imediat tacâmurile. „Uneori plângea cu suspine şi spunea că nu poate scăpa de ele cu niciun chip, alteori râdea nefiresc de tare şi spunea că le-a biruit”. Obsesia că cineva lucrează împotriva ei prin vrăji avea, se zice, rădăcini în multele încercări prin care a trecut pentru a deveni mamă. Principesa și soțul ei au avut foarte mulți copii, dintre care numai unul a ajuns la vârsta maturităţii, Mihai Apafi II, ultimul principe al Transilvaniei, ceilalţi murind la vârste foarte fragede.
Bănuite că au luat minţile soţiei principelui Mihai Apafi I, mai multe femei au fost interogate, învinuite şi schingiuite. A fost momentul în care s-au aprins ruguri în toată Transilvania, începând o vânătoare frenetică de vrăjitoare, călăii curţii devenind mai „harnici” ca niciodată. În capitala principatului, execuţiile au fost atât de numeroase încât nici iarna nu se risipea mirosul de mortăciune. Romancierul Mihail Diaconescu descria plastic că, „toată suflarea Ardealului ştia că la Alba diavolii stăpânesc oraşul fără nicio oprelişte”. Cel mai legendar caz de vrăjitorie a fost cel al Ilenei Lenart din Dej, vestită pentru farmecele sale. Au fost osândite și femei care nu au avut de-a face cu practicarea magiei negre, dar care au îndrăznit să vorbească sau să glumească pe seama bolii principesei. Aşa s-a întâmplat cu o săsoaică tânără, necăsătorită, de la Sebeş şi cu Maria Ásztálos, o catolică cu doi copii, adusă pentru a fi judecată la Alba Iulia tocmai de la Reghin. Condamnările de o cumplită cruzime au adus, la acea vreme, printre locuitorii oraşului, multă îngrijorare, spaimă, ură şi nevoia adâncă de răzbunare.
În ciuda efortului constant şi devotat, depus de medicul de curte Ferencz Páriz Pápai, la 3 august 1688, la ora 10 seara, Anna Bornemisza s-a stins din viaţă. A fost înmormântată fără prea multe pregătiri, vremurile tulburi nepermiţând un ceremonial pe măsură. Trupul ei a fost zidit în sacristia bisericii din Mălâncrav (actualul judeţ Sibiu), ctitorie a familiei. Aici a rămas în total anonimat până în anul 1942, când osemintele sale au fost înhumate, alături de ale lui Mihai Apafi I, în Biserica Reformată din Cluj. (C. I. P.)
