Cu această abordare pătrundem de fapt în tradiția Colegiului Național „Horea, Cloșca și Crișan”. O tradiție a cărei valoare este dată de împrejurarea că amintitul centenar este precedat și anunțat de un altul, cel al unirii Transilvaniei cu România la 1 decembrie 1918. Liceul românesc de stat din Alba Iulia este primul de acest fel fundat în provincie, deși apărea într-un oraș cu abia 11.000 de locuitori, față de Sibiu, cu 38.000, Brașov, 41.000, ca să nu mai vorbim de Arad, cu 77.000! Alba Iulia avea însă o comunitate românească bine organizată, dinamică, impulsionată de evenimentele care tocmai se desfășurau în oraș. Liceul a fost înființat; era acum nevoie de local, de materiale didactice, de profesori și, cum de am uitat, de elevi. Lupta pentru îndeplinirea acestor cerințe a durat până la al Doilea Război Mondial.
În 2 decembrie 1918, a doua zi după Marea Adunare Națională, a avut loc la Alba Iulia Conferința Profesorilor Români din Transilvania. Prima realitate pusă în lumină în cadrul acestui for a fost aceea că în provincia în care o națiune oferea cei mai mulți plătitori de impozite, aceeași națiune nu avea niciun gimnaziu subvenționat de stat în care predarea să se facă în propria limbă. Ca atare, prima rezoluție adoptată în conferință a fost aceea ca în toate gimnaziile și școlile civile limba de predare să fie în mod exclusiv româna; maghiara să fie predată doar facultativ, în clasele superioare. Un act și mai drastic s-a petrecut la 3 ianuarie 1919, când Consiliul Dirigent al Transilvaniei a preluat toate școlile secundare care aparținuseră până atunci Ministerului Instrucțiunii de la Budapesta. Să dăm un calificativ acestui act? Era în spiritul epocii: exclusivismul național maghiar a fost urmat de exclusivismul național românesc.
Deoarece primele inițiative de acest fel fuseseră luate în orașul lor, românii din Alba Iulia au reacționat cei dintâi. În localul Școlii civile de stat maghiare de pe Dr. Ujfalusi József utca, devenită strada Călărașilor, și-a început activitatea Liceul „Mihai Viteazul”. În 3 februarie 1919 a avut loc inaugurarea festivă a instituției, prin invocarea Duhului Sfânt în cele două biserici protopopești, ortodoxă și greco-catolică, în prezența elevilor și a unui mare număr de locuitori ai orașului. A doua zi a început desfășurarea cursurilor. Intervalul februarie - iunie 1919 a fost echivalat cu un an școlar. Astfel se explică faptul că liceul din Alba Iulia a fost singurul din Transilvania care și-a trecut la activ anul 1918/1919.
Clădirea fostei școli civile s-a dovedit însă din primii ani total neîncăpătoare pentru activitatea liceului de stat românesc. Dărnicia locală și sprijinul guvernului au dus în cele din urmă la fundarea noului local. Dar inaugurarea acestuia ca instituție de învățământ avea să mai aștepte vreo două decenii. Ioan Cirlea, mare proprietar, considerat cel mai înstărit român din Alba Iulia, a donat în scopul amintit, în 1923, un teren cu o suprafață de 4 ha. Ministrul liberal al Instrucțiunii Publice, Constantin Angelescu, a oferit imediat 1.000.000 de lei pentru începerea lucrărilor, iar Parlamentul a votat suma de 25 de milioane de lei pentru înălțarea edificiului. Tot în 1923 a fost pusă piatra de temelie și, în scurt timp, lucrările au ajuns la acoperiș. Aici s-a epuizat însă interesul guvernului. Peste câțiva ani, presa locală semnala cu un umor trist că prin ferestrele „liceului” încep să apară crengi de copaci. O soluție colaterală dar bine-venită a constat în reforma administrativă regionalistă decretată sub regele Carol al II-lea în 1938. Statul autoritar a pus la dispoziție sumele necesare finisării clădirii, care a devenit sediul rezidenței regale a ținutului Mureș. Abia în 1940, după căderea regimului carlist, Liceul „Mihai Viteazul” a putut să se instaleze în edificiul care-i fusese destinat de la început. Directorul liceului, profesorul Enea Zeflean, constata însă cu iritare că instituția sa ocupă doar o treime din spațiu, fiind silită să accepte o coabitare supărătoare cu Liceul Comercial, Inspectoratul Școlar al Regiunii Alba și comandamentul Diviziei 20 Infanterie. Vicisitudinile nu s-au oprit aici, deoarece în anii 1944-1945 liceul a fost evacuat, localul său fiind ocupat de un spital militar sovietic. Deasupra intrării monumentale trona lozinca „Slavă tovarășului Stalin!”
Constituirea corpului profesoral a impus, cel puțin în primii ani, o serie de eforturi, dar nu de amploarea celor pentru local. Dificultatea consta mai mult în faptul că problema era una generală. Era nevoie de profesori români pentru cele câteva zeci de gimnazii și școli civile maghiare devenite din ianuarie 1919 licee românești de stat. Consiliul Dirigent a căutat o soluție operativă pentru încadrarea profesorilor în toate aceste instituții. La Universitatea „Ferenc József” din Cluj, devenită la 1 octombrie 1919 Universitatea Daciei Superioare, au fost organizate cursuri intensive în urma cărora preoți, studenți și învățători au devenit cadre didactice pentru învățământul secundar. În ciuda aspectului de improvizație, absolvenții s-au validat în timp ca profesori de calitate. Această afirmație poate fi susținută cu exemple de la Liceul „ Mihai Viteazul”: Lucian Muntean, teolog din Alba Iulia, devenit un eminent profesor de științele naturii și Horea Teculescu, student, ajuns un la fel de prestigios profesor, de limba română. În fine, un al treilea, preotul greco-catolic Virgil Cucuiu, s-a format ca profesor de istorie și geografie, înființând mai târziu muzeul de istorie și etnografie al liceului.
Dintre ceilalți, Enea Zeflean, fiu de fierar din Abrud, după o licență obținută în 1909 la Universitatea „Ferenc József” din Cluj, a devenit un clasicist consacrat, cu studii științifice publicate. La fel, Eugen Hulea, fiul unui notar din Galda de Jos, cu studii la aceeași universitate și cu o licență luată în 1923, a devenit un istoric modernist care a îmbinat în studiile sale istoria trăită cu documentația arhivistică. Pierre Chanier, trimis în 1923 de Misiunea Franceză, a desfășurat la Alba Iulia o activitate care i-a adus în 1925 Ordinul „Coroana României”, în rangul de cavaler, iar în 1927, distincția de Officier de l’Academie de France. Spațiul limitat nu-mi permite să evidențiez integral acest corp didactic de elită. Dar datorită lui, liceul a devenit, alături de Muzeul Unirii, un focar de răspândire a culturii în Alba Iulia și în zonă.
O schiță istorică a Liceului „Mihai Viteazul” ar trebui să mai cuprindă referiri la materialul didactic și la laboratoare, la biblioteci, la burse și la catehizare.
Mă voi opri totuși în final la un aspect care nu poate fi trecut cu vederea, acela al elevilor. Unul dintre anuarele liceului subliniază faptul că, în februarie 1919, instituția și-a început activitatea cu elevii veniți de la Gimnaziul Superior Romano-Catolic din Alba Iulia și de la Gimnaziul Superior Arhiepiscopesc din Blaj. Cursurile au început atunci cu 300 de elevi distribuiți în cinci clase. Ani școlari de vârf au fost 1922/1923 și 1923/1924, cu 597, respectiv, 593 elevi, distribuiți în opt clase. Ulterior, până în 1945, situația s-a stabilizat cu circa 400 de elevi pe an. Interesant este faptul că, în pofida exigenței profesorilor, promovabilitatea era mare, de circa 80%. Doar în perioada 1940-1945 aceasta a trecut de 90%, probabil din dorința profesorilor de a nu mai crea probleme suplimentare familiilor elevilor, și așa greu încercate de război.
Dincolo de aspectele statistice, important este faptul că, firește stimulați de profesorii lor, elevii erau grupați în cele mai diverse societăți școlare, precum Societatea de Lectură „George Coșbuc”, Societatea Muzicală „Iacob Mureșianu”, Societatea Religioasă „Lumina” a elevilor ortodocși, Societatea Religioasă „Sfânta Maria” a elevilor greco-catolici, Cohorta de Cercetași „Axente Sever”, Secția de Cruce Roșie a tinerimii sau Societatea Sportivă. După cum o atestă rapoartele publicate în anuarele liceului, toate aceste organizații erau active, stimulând creativitatea elevilor. (V.M.)
