Nepot al paşoptistului Simion Bărnuţiu, dar şi nepot al memorandistului Iuliu Coroianu, întrucât primul îi era bunic, iar al doilea unchi, Iuliu Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873, în Şimleu Silvaniei, ca supus austro-ungar, deoarece Transilvania aparţinea atunci Austro-Ungariei. A copilărit în localitatea natală, dar şi la Bădăcin, acolo unde familia sa deţinea o proprietate de aproximativ 15 hectare, după care a urmat şcoala primară în Blaj şi Liceul Calvin din Zalău, fiind remarcat atât pentru conduita ireproşabilă, cât şi pentru „sârguinţa de fier”. Conform tradiţiei ce deja exista în familie, a studiat dreptul la universităţile din Cluj, Viena şi Budapesta, în capitala maghiară obţinând şi titlul de doctor, în 1896. Mai întâi a practicat avocatura în Şimleu Silvaniei, dar din octombrie 1898, în condiţiile în care era de confesiune greco-catolică, Iuliu Maniu s-a stabilit în Blaj, devenind avocat al Mitropoliei Greco-Catolice din această localitate.

Întreaga sa activitate politică a fost strâns legată de prefacerile prin care a trecut Transilvania, iar după 1918, România Mare. Încă din 1905 a ajuns membru al conducerii Partidului Naţional Român din Transilvania (PNR), iar un an mai târziu a devenit deputat în Parlamentul de la Budapesta, acolo făcându-se remarcat pentru „ungureasca admirabilă” în care îşi ţinea discursurile, aşa cum contele Albert Apponyi a ţinut să consemneze.

Unirea Transilvaniei cu România, hotărâtă prin Marea Adunare Naţională de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia, a avut consecinţe semnificative pentru toţi ardelenii, politicienii din provincia intracarpatică trebuind să se integreze în viaţa politică a Vechiului Regat, sintagmă utilizată pentru a desemna statul român ce a existat între martie 1881 şi noiembrie 1918.

În perioadele 1919-1926 şi 1926-1947 a fost preşedinte al PNR şi, respectiv, al Partidului Naţional-Ţărănesc (PNŢ), cu o întrerupere între 1933 şi 1937. Între 2 decembrie 1918 şi 4 aprilie 1920 a exercitat funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, instituţie ce a fost guvernul autonom al acestei provincii, fiind şi prim-ministru al României în perioadele noiembrie 1928 - octombrie 1930 şi octombrie 1932 - ianuarie 1933. Atât în opoziţie, cât şi la guvernare, Iuliu Maniu s-a pronunţat pentru aplicarea unei politici de descentralizare politico-administrativă şi juridică, atitudinea sa fiind opusă centralismului practicat de liberali care de multe ori paraliza iniţiativele locale.

„Sfinxul de la Bădăcin”, aşa cum a mai fost numit datorită faptului că nu-şi exterioriza mai nicicând sentimentele, a fost un adept hotărât al democraţiei de tip occidental, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial fiind partizanul unei cooperări strânse cu anglo-americanii. Politician de formaţie central-europeană, „căpetenia ardelenilor”, aşa cum l-a numit Nicolae Iorga, el nu s-a integrat niciodată în „bizantinismul” vieţii politice din Vechiul Regat, caracterizat de corupţie şi oportunism. Întruchipare a cinstei desăvârşite, om măsurat, inclusiv când „degusta ţuica tare şi vinul”, cu „guler înalt şi pantaloni călcaţi pe muche”, Maniu a fost un personaj singular în viaţa politică românească interbelică, fiind întotdeauna un om corect şi de o înaltă moralitate. Condiţiile minime de legalitate pe care le pretindea, combinate cu duplicitatea cercurilor politice de la Bucureşti, l-au determinat pe liderul transilvănean ca după 1933 să refuze toate ocaziile de revenire la putere. A rămas până la final un spirit opoziţionist, excelent în a face critici şi a combate, dar fără soluţii constructive.

În urma unui proces de tip stalinist, în care sentinţa fusese stabilită înainte de a începe judecata, în 1947 Iuliu Maniu a fost condamnat la „temniţă grea pe viaţă” de autorităţile comuniste din România. Şase ani mai târziu, la 5 februarie 1953, a murit în închisoarea pentru deţinuţi politici de la Sighet, fiind înmormântat în cimitirul penitenciarului, într-o groapă comună, într-un loc rămas neidentificat până astăzi.

Deşi născut în nord-vestul Transilvaniei, la o distanţă mare de Alba Iulia, Iuliu Maniu s-a simţit tot timpul atras de acest oraş. În alegerile parlamentare organizate înaintea anului 1918 el şi-a depus de mai multe ori candidatura de deputat în cercul electoral Vinţu de Jos, comitatul Alba Inferioară, iar în perioada interbelică a obţinut mereu mandatul de deputat în circumscripţia electorală Alba. A fost prezent în oraşul de pe Mureş la 1 decembrie 1918, atunci când s-a realizat unirea Transilvaniei cu România, precum şi la serbarea acestei uniri, din 20 mai 1929. Marile adunări organizate de PNŢ, la care bineînţeles că Maniu a participat, au fost de fiecare dată ţinute la Alba Iulia sau în apropierea acesteia, la Vinţu de Jos. Din păcate, deşi monarhist convins, liderul politic ardelean nu a fost prezent în Alba Iulia la 15 octombrie 1922, atunci când regele Ferdinand I şi regina Maria au fost încoronaţi chiar în catedrala ortodoxă a oraşului de pe Mureş.

Avându-se în vedere faptul că cele mai importante momente din viaţa politică a lui Iuliu Maniu s-au legat de Alba Iulia, la 28 mai 1995, în acest oraş, a fost dezvelită o statuie a liderului politic transilvănean. Amplasată în piaţa care astăzi îi poartă numele, în apropierea căreia sunt Tribunalul Alba, Judecătoria Alba Iulia, dar şi numeroase cabinete de avocatură, statuia a fost realizată din bronz, de sculptoriţa Doina Lie, originară din Sebeş, iar soclul şi amenajarea pieţei au fost concepute de arhitectul Doru Deleu. (S.A.)