Țările apărute de pe ruinele Imperiului Austro-Ungar nu se gândeau să-și aniverseze primul deceniu de existență calculând timpul de la tratatele de pace care le conferiseră legitimitatea internațională. Anul de referință era 1918, pe parcursul căruia se manifestase voința politică de a cuprinde noile state-națiuni între propriile frontiere. Firește, românii nu s-au abătut de la această stare de spirit, plănuind manifestări impresionante prin care să-și demonstreze lor înșiși și lumii întregi că deceniul tocmai încheiat confirmă viabilitatea și prosperitatea României Mari. Ceremonii importante s-au desfășurat la București și în multe alte orașe. Ochii tuturor s-au întors însă din nou spre Alba Iulia, orașul-simbol al Unirii. Timpul scurt și disputele politice n-au mai permis o schimbare la față ca cea prilejuită de încoronarea regelui Ferdinand, dar au făcut din orașul de pe Mureș teatrul celei mai grandioase adunări din câte avea să cunoască România vreodată.
Evenimentele din anii 1928-1929 au purtat în mod fatal marca politicii de partid. Vintilă Brătianu moștenise în 1927 conducerea Partidului Național Liberal și a guvernului României de la Ion I. C. Brătianu. El nu avea însă charisma cu care fratele său defunct ar fi fost în stare să atragă sute de mii de români la mari serbări naționale. De aceea, s-a mulțumit să-și lase în umbră partidul uzat de o guvernare aproape neîntreruptă timp de zece ani. El a învestit și a subvenționat societatea culturală transilvăneană „Astra”, aureolată de un prestigiu dobândit în aproape șapte decenii, să organizeze Serbările Unirii. Oamenii politici ardeleni veneau însă din urmă cu sentimente naționale dublate de o vie ambiție politică. „Serbarea libertății Ardealului se va face de către cei ce au făcut Unirea”, proclama ziarul oficial al Partidului Național Țărănesc în numele lui Iuliu Maniu. Acesta a fost numit prim-ministru la 10 noiembrie 1928, rămânându-i prea puțin timp pentru a celebra împlinirea celor zece ani de la Unire la 1 decembrie 1928. De aceea, marile serbări au fost amânate, urmând să cunoască o fază oficială la București, în 10 mai 1929, și una principală, fastuoasă, la Alba Iulia, în 20 mai, același an.
Realizările durabile, monumentale, prilejuite de Serbările Unirii, au fost puține. Ele s-au datorat societății „Astra”, dar au fost susținute financiar de guvern. Este vorba de cele patru inscripții din Sala Unirii, săpate în marmură de Carrara, reproducând Rezoluția Marii Adunări Naționale și documente legate de participarea României la Primul Război Mondial. Mai important a fost însă Muzeul Unirii, instalat în aripa nordică a Catedralei Încoronării și rămas până în 1938 în custodia „Astrei”.
Construcțiile destinate în mod direct serbărilor au avut o viață de o zi. Ele au constat în două tribune, lungi fiecare de 200 de metri, destinate să-i adăpostească pe toți oficialii. Elemente de butaforie - două arcuri de triumf - au fost amplasate, unul pe Platoul Romanilor, celălalt în orașul de jos, primul în locul principal, al doilea în cel secundar al defilării.
Dintre notabilii prezenți trebuie amintiți mai întâi reprezentanții Casei Regale: regele Mihai, de opt ani neîmpliniți, regina Maria și regina-mamă Elena. Urmau membrii Regenței, patriarhul Miron Cristea, principele Nicolae și Gheorghe Buzdugan. Pentru prim-ministrul Iuliu Maniu era a doua zi de mare glorie la Alba Iulia, după 1 decembrie 1918. El era însoțit de colegii săi de partid și de guvern, Alexandru Vaida Voevod, Ștefan Cicio Pop, Aurel Vlad, Ion Mihalache și alții. Dintre demnitarii civili și militari au mai fost de față Nicolae Iorga, generalii Constantin Prezan și Traian Moșoiu. Cea mai surprinzătoare prezență a fost cea a grupului delegaților societăților românești din Statele Unite ale Americii care au fluturat la Alba Iulia cele 150 de steaguri ale organizațiilor lor de peste Ocean.
În zilele de 17-19 mai, 50 de trenuri au adus grupuri din toate zonele țării. Ziarele cele mai moderate au scris de 300.000 de participanți, dar s-a vorbit și de patru sau cinci sute de mii. Ca de obicei în astfel de situații, o evaluare exactă este imposibilă și cea mai decentă estimare ar putea consta într-o medie ponderată a datelor de mai sus.
Adunările oficiale au avut loc în Sala Unirii și în Catedrala Încoronării. O noutate tehnică a constat în megafoanele amplasate pe clopotnița catedralei și datorită cărora discursurile rostite în interior au putut fi auzite la o distanță de câțiva kilometri.
Poporului i-au fost destinate defilările militare, cortegiile care ilustrau întreaga istorie națională, de la daci la epoca Unirii, de asemenea cortegiile etnografice ale provinciilor românești. Între alții, au defilat arcașii Bucovinei.
Ca și serbările jubiliare din 1906 de la București sau încoronarea regelui Ferdinand în 1922, Serbările Unirii din 1929 au urmărit să-i formeze publicului numeros o percepție asupra unei unități lingvistice și culturale; de asemenea, să-i inducă ideea de curând cultivată asupra existenței unei evoluții istorice care trebuia, în mod necesar, să aibă ca deznodământ unirea tuturor românilor. Autoritatea, democrația și chiar integritatea noului stat au fost puse însă la încercare de puterile europene și euroasiatice ostile, de criza economică și de un nou război mondial care avea să întunece în scurt timp orizontul.
Pentru moment însă, cei trei sau patru sute de mii de români de la Alba Iulia erau fericiți că au o Românie Mare și niște conducători în care-și puseseră toată încrederea. (V.M.)
